Minciuna de aur

Sunt cel mai bun, ceilalţi nu mă apreciază. Merit enorm mai mult, dar societatea, sistemul, ceilalţi mă împiedică să ajung acolo unde merit. De obicei, mai sus decât toţi ceilalţi. Sunt foarte bun şi trebuie să fiu recunoscut cu orice preţ. Diferenţa dintre mine şi oamenii de succes pe care îi văd la televizor este că ei au avut noroc. Vedem atitudinea asta în jurul nostru mult prea des şi la mult prea mulţi oameni. Este o minciună cu care se hrănesc zi de zi şi care le modifică comportamentul, de cele mai multe ori înspre o aroganţă agresivă, până în cele mai banale situaţii. Sunt dispuşi să parcurgă distanţe imense ca să îşi/ ne demonstreze că minciuna asta e de fapt un adevă irefutabil. Este unul din motivele pentru care mărcile de lux vând în Romania mult, foarte mult peste ce te-ai aştepta când vezi statisticile economice sau când auzi lamentările „de faţă” pe care le perorează cei mai mulţi.

Căutăm, mai mult decât alte naţii, statutul de privilegiat. Privilegiul este scopul final al foarte multor oameni. În lipsa (cronică, din păcate) a oricărui reper real, puturoşii şi neperformanţii au ajuns să creadă că fiţa îi ridică deasupra celorlalţi. Şi îţi aruncă priviri dispreţuitoare şi intolerante de la volanul maşinii scumpe cât o casă, pentru că tu nu poţi să vezi garsoniera bogat mobilată cu un pat second-hand în care se înghesuie când rămâne cu sine însuşi/însăşi. Şi cred că li se cuvine să treacă peste rând, să fie absolviţi de responsabilităţi sociale şi să aibă mult mai multe drepturi. Societatea le este datoare pentru că ei sunt peste mujici, sau cum se spune mai nou, fraierii care nu au înţeles că esenţa vieţii este maşina pe care o conduci. Nu realizează că maşina aia nu îi duce nicăieri, că nu îi face să înţeleagă mai mult (decât nimic, ca de obicei) din ştirile pe care le aud la radio (mai mult nici nu avem pretenţia), că nu le acoperă cu nimic golul imens pe care moartea neuronilor din lipsa de antrenament le-a lăsat-o între urechi.

Dar probabil că minciuna asta îi ţine în viaţă, le acoperă ca un văl dens eşecul fundamental de a fi capabili să facă ceva util, semnificativ, lipsa de educaţie (de la cea primară, de acasă, până la cea civică şi profesională) atât de crasă încât, la prima vedere, este înspăimântătoare, lipsa bunului simţ, a simţului comun şi a atâtor altora. Este, după cum putem vedea, o minciună foarte potentă şi salvatoare de vieţi. De aceea este minciuna de aur. Ca şi metalul pe care îl preţuiesc atât de mult pentru că le poleieşte scorbura adâncă şi fetidă pe care o poartă cu ei zi de zi.

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi