Mircea Eliade şi lentila diasporei (II)

"E de înţeles atunci de ce, pe un astfel de fundal de mitologizare a lui Mircea Eliade, contestarea savantului de origine bucureşteană a stârnit revoltă şi disperare pentru românii din diaspora. E, de asemenea, explicabil, poate, de ce nimeni dintre românii din exil, cu excepţia amintită a lui Matei Călinescu, nu a găsit puterea de a răspunde, cu stăpânire de sine şi pe canale la fel de influente, atacurilor la adresa lui Eliade (la ceea ce se putea răspunde, fireşte, pentru că nici marelui comparatist de la Bloomington nu-i lipseau poziţiile critice la adresa savantului de la Chicago). Cartea doctorului canadian¹ reprezintă un prim pas spre echilibrarea balanţei polemice, însă nefiind scrisă şi distribuită într-o limbă de circulaţie suferă de aceeaşi maladie ca şi majoritatea reacţiilor româneşti: rămân necunoscute în dezbaterea publică mondială. Ea pune în evidenţă totuşi ceva: nevoia unui om onest, nespecialist, pensionar cu o vârstă respectabilă (peste opt decenii), fără perspectiva niciunui beneficiu profesional sau simbolic, de a spune firesc şi necenzurat ceea ce crede despre un asemenea subiect şi, mai ales, de a analiza liber şi critic, opinii şi ipoteze care i s-au părut hazardate sau incorecte în această dezbatere. Francis Dworschak a simţit nevoia să îi ia apărarea lui Mircea Eliade pentru că vedea în el o reuşită a culturii româneşti în universalitate şi pentru că se simţea solidar cu destinul unei tradiţii şi a unei limbi fără mare circulaţie din care se nutrea şi el. Inclin să cred că poziţia doctorului canadian de origine română reprezintă un punct de echilibru împărtăşit de o mare majoritate a românilor din diaspora, tocmai pentru că toată lumea resimţise în anii 90 apărarea lui Eliade ca o urgenţă, şi pentru că opune analizelor insinuante şi discutabile academic făcute asupra subiectului o poziţie naturală, echilibrată de common sense. Iar bunul simţ e o calitate nu tocmai răspândită astăzi.

Volumul în discuţie reuneşte o serie de articole publicate de Francis Dworschak în reviste româneşti («Vatra», «Jurnalul literar») sau ale emigraţiei («Origini») în care răspundea unor poziţii critic-acuzatoare îndreptate asupra lui Eliade de către specialişti americani în religious studies (R.T. McCutcheon, Tony Stigliano şi, aş adăuga eu, Ivan Strenski), de un epistemolog francez (Daniel Dubuisson) sau de diverşi autori sau cetăţeni români din exil (Norman Manea, Adriana Berger sau Alexandra Laignel-Lavastine) care, demascând atitudini anti-evreieşti la Eliade, reale sau imaginate, urmăresc compromiterea întregii opere academice, de o viaţă, a autorului prin adoptarea unei grile mutilante, excesive. Autorul, de asemenea, ia distanţă faţă de poziţiile în mod natural critice ale intelligentsiei evreieşti din România în privinţa trecutului politic al lui Eliade (Mihail Sebastian, Zigu Ornea, Leon Volovici) punând destul de spectaculos în evidenţă o anumită continuitate a atacurilor asupra lui Eliade deschise de extremiştii de stânga comunişti, agenţi ai Moscovei în România interbelică, cu unele atitudini de azi (pe urmele efortului similar adoptat de Mircea Handoca, hagiograful prin excelenţă al marelui profesor de la University of Chicago).

De altfel, poziţionarea lui Eliade la dreapta spectrului politic a fost nu numai o permanentă ţintă pentru guvernele comuniste sau intelectualii de stânga din ţările occidentale (de regulă, aserviţi iresponsabil totalitarismului roşu), ci reprezintă, în filigran, un fel de titlu de nobleţe pentru exilul politic românesc din ultimii cincizeci de ani care dacă nu era în mod necesar cu simpatii sau activităţi legionare a fost cu siguranţă dominat de obsesia anti-bolşevismului. În paranteză fie spus, atitudinea lui Eliade de a nu-şi fi renegat nici o clipă simpatiile codreniste din anii 30 a fost multă vreme supravalorizată de o bună parte a diasporei nu numai din perspectiva unei rectitudini presupus onorante, ci chiar, am impresia, din perspectiva unei posibile folosiri a numelui său pentru legitimarea grupărilor politice radicale ostracizate în lumea civilizată. De altfel, aici e un punct extrem de fierbinte pe care, din nefericire, cartea în discuţie îl ocoleşte.

Care erau de fapt raporturile lui Eliade cu aceste grupări politice din diaspora, aflate la senectute la data apariţiei cărţii, dar nu lipsite de mijloace şi de influenţă? Într-un volum² extrem de interesant publicat tot atunci, dar în limba engleză, de aceeaşi editură românească din Georgia, biograful american al lui Eliade, Mac Linscott Ricketts, profesor Emeritus la Luisburg College, North Carolina, publică un interviu cu fostul stomatolog al lui Eliade, Al. E. Ronnett (Rahmistruc), legionar declarat şi uşor mitoman, care nu se sfieşte să afirme (contrar datelor istorice cunoscute până acum) că Eliade ar fi fost ales pe listele legionarilor în '37 sau că ar fi menţinut până la sfârşitul vieţii contacte cu vechii legionari din zona Chicago. Revenind la cartea lui Dworschak, acesta citează masiv din lucrarea amintită a lui Ricketts propunând-o ca un exemplu de analiză profesionistă şi lipsită de prejudecăţi care nu ezită să supună dezbaterii publice şi chestiunile sensibile (spre exemplu, în 2003, Ricketts va publica în traducere engleză şi va comenta foarte judicios «Jurnalul portughez» al lui Eliade înainte de a fi realizată, ediţia românească (datorată lui Florin Ţurcanu şi Sorin Alexandrescu) spre deosebire de analizele discutabile ale «detractorilor» lui Eliade.

Tot din lucrarea lui Ricketts, Dworschak preia liniile mari ale deconstrucţiei minuţioase operate de profesorul american asupra mult discutatei cărţi semnate de Alexandra Laignel-Lavastine³. Acesta va demonstra lipsa de metodă şi de credibilitate academică a lucrării care în ciuda aparenţei de profesionalism ştiinţific (note, citate laborioase, bibliografie extinsă etc.) este bazată pe citate compilate din alte cărţi, necitite de fapt de autoare în original, pe interpretări insidioase şi decontextualizate şi, mai grav, pe plagiat (inclusiv din Ricketts). În contextul în care cartea doamnei Lavastine (fostă Hurezeanu) a suscitat în mediile româneşti reacţii mai curând pasionale de respingere decât analize laborioase (cu excepţia Martei Petreu din care Alexandra Laignel-Lavastine a plagiat, de asemenea, masiv), analizele amintite  deschid calea spre singura atitudine viabilă şi credibilă în mediile occidentale: profesionalism clinic, necruţător şi rece. Atmosfera şi metehnele dâmboviţene (patetism, insinuări, gesticulaţii ample sau băşcalie amară) nu duc nicăieri chiar atunci când sunt animate de cele mai bune intenţii astfel încât moderaţia activă a domnului Dworschak, articulată pe analizele profesioniste ale lui Ricketts, rămâne cel puţin un punct onest şi credibil de plecare şi se cuvine a fi salutată.

Contrar coperţii «provocatoare» în care figura (pe fond verde!) a profesorului din Chicago are fixată pe frunte o ţintă imaginară a «lunetiştilor» ideologici, credem că Eliade continuă să zâmbească enigmatic din Empireu, convins că moştenirea complicată şi profundă care ne-a lăsat-o va continua să intrige şi să fascineze mult timp de-acum înainte, în ciuda celor care ar vrea să-l îngroape în uitare. Nu degeba spunea despre el Ioan P. Culianu, discipolul favorit, că e un autentic mistagog «care şi-a înscenat propriul mit»!"

¹ Francis Dworschak – În apărarea lui Mircea Eliade, Criterion Publishing, Norcross-Georgia: 2003, Bucureşti: 2007 (ed.rev. şi adăugită)

² Mac Linscott Ricketts – Former Friends and Forgotten Facts, Criterion Publishing, Norcross-Georgia: 2003

³ Alexandra Laignel-Lavastine – Cioran, Eliade, Ionesco: L'oubli du fascisme, P.U.F., Paris: 2002, (ed. rom., EST, Buc: 2004)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor