Monstrul

Ne-am dus, chipurile, să facem o plimbare pe faleză. După câţiva paşi, am cotit spre o terasă, unde am prelungit agapa până începu să mijească de ziuă. În ciuda alcoolului băut, nu simţeam încă oboseala. Ca să ne trezim de-a binelea, am făcut o scurtă baie în apa ce părea ca plumbul. Apoi ne-am îndreptat spre cherhana. Mergeam desculţi, ţinându-ne sandalele în mână. Plaja se sălbăticea la fiecare pas. Tălpile ni se înfundau în nisipul moale, umed. Din când în când, degetele de la picioare ne erau scrijelite de câte o cochilie rătăcită. Pe măsură ce ne apropiam de destinaţie, cochiliile se îndeseau. La început mărunte, apoi din ce în ce mai mari. Sideful lor strălucea la lumina lunii, ce pălea în faţa noastră. Am dat peste mici muşuroaie de scoici, dar şi de melci. O mulţime de crabi ieşeau din găoacile goale, retrăgându-se în valuri. Instinctul de conservare le ascuţea simţurile. Hârşâitul paşilor noştri pe nisipul umed le crea o stare de panică. Le urmăream ochii, ca nişte puncte roşii, amplasate sub antene, şi cleştii mari ce se mişcau ameninţător în aer. Erau fiinţe extrem de iuţi şi temătoare. Explorau uscatul asemenea unui grup de cercetători ajunşi într-un ţinut necunoscut, atenţi la orice amănunt. Sau asemenea unui grup de cosmonauţi eşuaţi pe o planetă dintr-o altă galaxie, aflată la zeci de mii de ani lumină de pământ. Teama îi împingea să se avânte în necunoscut. Urmăream cohortele de crustacee cu carapacea de culoarea bronzului coclit ce alergau spre mare şi în minte îmi răsărea, nu ştiu de ce, silueta doamnei Ignes Scrumeda, pe care o asociam cu un crab bătrân ascuns în cochilia apartamentului ei cochet, plin de lucruri vechi, situat undeva pe Magheru, desfăcând cărţile de tarot în faţa oglinzii ovale, năpădite de alge marine.

„Ciudate fiinţe”, am mormăit, încercând să pun stavilă unui sentiment de nelinişte, ce-mi năpădea pieptul. Am încercat să facem o captură, efortul nostru se dovedi însă zadarnic. Crabii aveau reacţii atât de prompte, încât a trebuit să abandonăm lupta. Ne-am mulţumit să culegem de pe ţărm câteva ”epave”. Mă fascinau antenele şi cleştii. Şi crusta ce aducea cu o busolă. Hoinărind pe plajă, pierdusem noţiunea timpului. Întunericul se risipise ca o ceaţă. Mijeau zorile. Pe linia orizontului creştea o pată sângerie. Soarele apăru mai întâi sub formă de potcoavă înroşită. Apoi crescu, luând forma unei ţeste de pe care cineva tocmai decupase scalpul. Privindu-i conturul, l-am asemuit cu o proteză abandonată de un pensionar într-un pahar de apă pus pe noptieră.

”Iată şi dinţii distinsei doamnei Ignes”, am exclamat.

„Devorând norii”, completă pictorul, arătând cu mâna întinsă racla unui nor plumburiu ce se iţea la răsărit.

„E peruca doamnei Ignes, am zis glumind, detaşată de sfintele moaşte…”

„Nu glumi cu cele sfinte”, spuse Alex. „Râsul fără rost se însoţeşte, de obicei, cu ghinionul…”

Văzându-mă că iau prea în serios avertismentul său, pictorul îmi puse piedică, m-am dezechilibrat şi am căzut în apă, în timp ce el hohotind ca un dement o luă la goană de-a lungul ţărmului. M-a aşteptat şezând pe o piatră, cu bărbia sprijinită în pumn, privind în depărtare. Aripa unui nor întunecat acoperise soarele ce se înălţase la un cot din mare. Dunga roşiatică străjui o clipă, apoi se cufundă în valuri. Ţipătul unor pescăruşi şfichiui aerul. Când m-am apropiat, Alex m-a privit zâmbind stingher.

„Câteodată simt că o iau razna. Mi-e frică să nu fac vreo crimă sau să nu-mi zbor creierii… Trăiesc foarte retras, iar bătrânii pe care îi am în grijă mă aduc de multe ori în stare de exasperare. Suferinţa umană mă scoate din minţi. Văd cum se sting încet sub privirea mea. Văd cum se degradează zi de zi. Unii îmi cerşesc din ochi să le curm durerea. În unele cazuri, eutanasia ar trebui privită ca o dezlegare de suferinţă, nu ca o crimă. Dar în privinţa aceasta, eu mă călăuzesc după un precept vechi, care spune că orice destin trebuie să se împlinească doar prin resortul existent înlăuntrul fiecărei fiinţei vii, fără voinţă din afară. Nimeni nu are dreptul să curme firul vieţii înainte de a-i fi sosit sorocul. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, noi putem corija destinul, prelungind viaţa, până la un punct. Cine ne dă acest drept?”

L-am bătut pe umeri, în semn că totu-i în ordine, şi ne-am continuat drumul spre cherhana…

Soarele se înălţase deasupra norului şi ne lungea, în stânga, umbrele pe nisip. Mergeam tăcuţi, inhalând adânc, în piept, aerul proaspăt, presărat cu ţipete de pescăruşi şi plescăitul valurilor ce se spărgeau prelingându-se pe nisipul de culoarea aurului. Înaintarăm astfel vreo jumătate de kilometru. Ţărmul devenea tot mai abrupt, iar plaja se îngustase atât de mult, încât aveam impresia că mergem pe o cărare de munte. Ne împiedicam de cutiile goale de bere, de sticlele de plastic şi de alte ambalaje risipite printre pietre. Curând un puternic miros de peşte rânced ne izbi în faţă. Ajunsesem la destinaţie.

O clădire lungă, joasă, acoperită cu azbest, stătea cocoţată deasupra unui golfuleţ în formă de potcoavă, în care se zăreau ondulându-se câteva bărci pescăreşti, cu vâslele încrucişate înăuntru. Altele stăteau răsturnate pe nisip. Pe un gard de stuf, dar şi pe nişte pari scorojiţi de intemperii, erau întinse plasele de pescuit, unele de nylon, altele din aţă. Scoici, oase, măruntaie maronii şi solzi uscaţi de peşte se aflau împrăştiate peste mai tot locul. Roiuri de muşte se roteau deasupra gunoaielor, în care scormoneau cele cinci-şase găini pestriţe, păzite de un cocoş cu creasta mult lăsată peste ochiul drept. Cocoşul umbla ţanţoş de la o grămăjoară de murdărie la alta, alungând cu strigătele sale pe cei doi-trei pescăruşi aşezaţi pe stâlpii gardului, veniţi cu gândul să se înfrupte din festin.

La o masă lungă, înjghebată din dulapi geluiţi, stăteau mai mulţi bărbaţi, aplecaţi deasupra unei table de şah, pe care se zăreau, în loc de piese, cochilii de melci, broaşte ţestoase, crabi şi căluţi de mare. La un capăt al mesei, aşezată pe un scaun neobişnuit de înalt, trona o femeie cu o pălărie împodobită cu pene aurii şi o rochie vaporoasă, de culoarea frunzelor căzute. La celalalt, căţeaua Luna.

Ne-am oprit în loc, nedumeriţi descoperind în învălmăşeala de bărbi pescăreşti câteva figuri cunoscute. O parte din vesela noastră ceată ce petrecuse pe terasă se afla la cherhana. Maestrul nostru de ceremonii a vrut, pesemne, să ne facă o surpriză. Cât timp am bântuit, împleticindu-ne pe ţărmul mării, el năimise o limuzină de ocazie în care urcase o parte din şleahtă şi, făcând un scurt ocol, ajunsese la destinaţie înaintea noastră. De altfel, locul ne era cunoscut. Veneam aici de câteva ori pe săptămână. Aduceam cu noi proviziile de mâncare şi băutură. Pescarii ne ospătau cu saramură; borşul de peşte, pregătit cu multe mirodenii, era servit, de obicei, la sfârşit, înainte de plecare. Pe faţa noastră se putea citit nedumerirea. Nu ne aşteptam, totuşi, să-i găsim aici.

Făcând o reverenţă în faţa scaunelor, maestrul nostru de ceremonii, închise cd playerul şi se îndreptă spre uşa cuhniei, mascată de o plasă de tifon, în jurul căreia roia de acum un nor întreg de muşte.

„Hai, curaj, apropiaţi-vă, ce staţi aşa spăşiţi… Poftim, aveţi aici două pahare…”

Ne-am apropiat de masă şi am ciocnit. Dinăuntrul cuhniei se auzea un zdrăngănit de linguri şi cuţite. Apoi, după un timp, perdeaua de tifon fu dată la o parte şi în cadrul uşii apăru acelaşi Adrian, deghizat în bucătar, ducând un platou pe care se afla un somn imens, ornat în chip de sirenă.

„Iată şi surpriza”, rosti el pe un ton grav, măturând de pe masă cutia de şah şi resturile ce se mai aflau pe ea… Capul peştelui, ornat cu crabi şi stele de mare, semăna de la depărtare cu un coif de bronz purtat de o amazoană, în timp ce „gâtul” şi pieptul fuseseră ornate cu migală cu tot felul de legume şi fructe exotice, menite să stârnească apetitul oaspeţilor. Două rodii decojite, roşii ca sângele, fuseseră amplasate de o parte şi de alta a „braţelor” confecţionate şi ele din două anghile bine rumenite, unse din belşug cu sos alb de vin, sutienul, ca şi bikinii, de altfel, roz-sidefii, fuseseră croite dintr-un rulou de cegă, împănat cu braţe de sepie. Într-o „palmă” în chip de soare, sirena ţinea un arici de mare, iar în cealaltă o broască ţestoasă, presărată cu creveţi, în loc de lună. Adrian depuse ofranda în mijlocul mesei, după care, sprijinindu-şi mâinile de şolduri, spuse cu nedumerire-n glas:

 „Haideţi, ce faceţi, nu aplaudaţi?!” 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist