Noica şi intelectualii ieşeni (I)

Conferinţa¹ ţinută de Noica la 22 septembrie 1977, în cadrul „Prelecţiunilor Junimii” organizate de Muzeul Literaturii din Iaşi (atunci doar o secţie din cadrul Complexului muzeal de la Palatul Culturii) nu era deloc întâmplătoare. Ea avea loc la câteva luni după devastatorul cutremur din 4 martie şi perspectiva traumatizantă a dispariţiei posibile a manuscriselor eminesciene sub ruinele viitoare a făcut ca apelul lui Noica să crească în patetism şi în intensitate. De fapt, tema facsimilării caietelor nu era nouă. Noica începuse demersurile încă din 1970 (tot dosarul chestiunii a fost publicat de Marin Diaconu şi Gabriel Liiceanu în volumul Introducere la miracolul eminescian) şi efortul său de două decenii pe acest subiect a făcut ca, după moartea sa, la Muzeul Literaturii din Iaşi şi apoi la Botoşani, la Memorialul de la Ipoteşti, să existe setul complet al acestor facsimile urmate de ediţia impresionantă, anastatică, coordonată de Eugen Simion în 2009. Mai trebuie spus, pentru a sublinia surprinzător de elaborata strategie de convingere articulată de Noica, că problemele tehnice pe care le presupunea acest efort de copiere erau uriaşe în anii '70, ridicând obstacole aproape insurmontabile, greu de înţeles astăzi. În primul rând, mijloacele tehnice erau extrem de precare (de unde neobişnuitele detalii specioase pe care Noica şi le însuşeşte pentru a fi convingător şi pentru a evita un răspuns negativ motivat de chestiuni formale) apoi faptul că puţinele mijloace de copiere de acest fel erau draconic ţinute sub cheie şi supravegheate de poliţia politică pentru a împiedica tipărirea clandestină de manifeste. Nu în ultimul rând, faptul că cele mai importante biblioteci din ţară, Biblioteca Academiei şi Biblioteca Centrală de Stat, erau lipsite de cele mai elementare mijloace de copiere (de unde şi entuziasmul de a susţine proiectul care ar fi putut ajuta la dotarea lor cu un copiator) ce ar putea părea azi de necrezut. Ca un detaliu expresiv ar putea fi amintită, bunăoară, experienţa trăită de Mac Linscott Ricketts, fostul student şi biograful american al lui Eliade care, venit la Bucureşti, în 1984, cu o bursă Fulbright, este lăsat să-şi facă copii după articolele politice scrise de acesta în perioada interbelică cu condiţia de a dona la final Bibliotecii Academiei copiatorul portabil cu care venise din America. Încercarea neobosită a lui Noica de a lupta cu morile de vânt ale unui astfel de proiect, considerat utopic într-o ţară subdezvoltată, arată, în fond, admirabila sa energie de constructor de instituţii şi generator de strategii culturale cu efect pe termen lung.

Mai este apoi de discutat substratul întregii campanii pro-Eminescu. E deja de notorietate faptul că textele politice ale lui Eminescu, Conta sau Hasdeu au fost folosite de ideologii mişcării legionare atât în perioada interbelică, cât şi după aceea, ca argumente legitimante pentru naţionalismul agresiv al acestei organizaţii radicale mistico-politice. Figura zeificată a poetului naţional a slujit însă drept alibi ambelor ideologii criminale naţionaliste româneşti, fie că e vorba de camarazii codrenişti, sau de tovarăşii naţional-comunişti ai lui Ceauşescu. A citi însă demersul lui Noica în această cheie ar fi grosier. Fireşte că filosoful de la Păltiniş era perfect conştient că utilizarea canalelor folositoare şi propagandei comuniste era o strategie înţeleaptă (chiar dacă amorală!) care îi netezea drumul spre realizarea agendei sale culturaliste. Dar care era, la urma urmelor, această agendă? Căci e limpede ca lumina zilei că Noica n-a dorit nimic pentru folos personal (precaritatea condiţiilor sale de viaţă din cabana de la Păltiniş, aşa cum o relevă pozele pe care le am de la Valentin Coşereanu, era amuţitoare!), nici poziţie socială, nici congrese, nici academie (cum a fost cazul cu ignobilul turnător Bălăceanu-Stolnici!). Retras şi complet refractar la mondenităţi, imun la corupţie şi lipsit de vanităţi şi meschinării omeneşti, Noica a folosit din plin echivocul aparentei consonanţe a temelor sale cu subiectele de propagandă pentru a impune un efort de salutară profesionalizare a dezbaterii filosofice, de scoatere a acesteia din mlaştina ideologiei marxist-leniniste şi din tiparul idiotizant al limbii de lemn. Reluând temele rostirii filosofice româneşti, lansate de Mircea Vulcănescu, congenerul său de la „Criterion”, sau refăcând, în spaţiu privat, atmosfera „şcolii de înţelepciune” a lui Nae Ionescu, Noica realiza o subtilă reverenţă faţă de memoria prietenilor sau magiştrilor săi interbelici, îndeplinind, în egală măsură, titanica misiune de a ţine loc, de unul singur, instituţiilor şi cărţilor absente pentru buna formare a celor înzestraţi pentru ceea ce el numea „cultura mare”, în prelungirea temei centrale a generaţiei sale, obsesia că România trebuie să-şi făurească un destin cultural şi că are o misiune spirituală. E foarte adevărat însă că redescoperirea demnităţii culturii române în acest fel rima foarte bine cu naţionalismul tribal, pretins „independent”, în care Ceauşescu îşi ambalase pentru export subordonarea faţă de Moscova şi tirania faţă de propriul popor. În orice caz, 1977 mai însemna şi anul în care, sub pretextul sărbătoririi centenarului Independenţei, regimul Ceauşescu pornea uriaşa maşinărie de manipulare, mistificare a istoriei, exacerbare a naţionalismului şovin, cult al personalităţii şi îndobitocire în masă care a acţionat, cu sprijinul neprecupeţit al majorităţii intelectualităţii române, în ultima fază a dictaturii. Era conştient Noica ce utile erau acestei maşinării de propaganda şovină, nevinovatele sale obsesii interbelice legate de Eminescu, supremaţia culturală românescă sau protocronismul, concept deturnat ulterior de la semnificaţia ingenuă pe care i-o atribuia părintele său, Edgar Papu? Poate că da, însă nu-mi vine a crede că le-a susţinut pentru a se pune bine cu regimul, ci doar ca un mijloc de a-şi atinge obiectivele culturale pe termen lung. Atât dosarul său de la Securitate, cât şi mărturiile care încep să se facă auzite în ultima vreme arată, fără putinţă de tăgadă, că Noica a fost supravegheat permanent. Într-o convorbire privată Ion Arhip, fostul director al Palatului Culturii de atunci, mi-a spus că în 1977, după plecarea lui Noica, responsabilul cu cultura la Securitatea din Iaşi, colonelul Ştefănescu, l-a pus să scrie tot ce vorbiseră timp de aproape trei ore Noica, Edgar Papu şi Dumitru Vacariu (scriitor, fost deţinut politic din „lotul Al. Zub”, la acea vreme coordonatorul secţiei de la Muzeul Literaturii) la „academia liberă” de după prelecţiune, făcându-i la final proba că întreaga discuţie fusese înregistrată. Noica nu a fost un favorizat al regimului, ci doar tolerat pentru serviciile indirecte pe care le putea oferi şi pledoariile sale trebuie citite, în opinia mea, în primul rând în cheie pedagogică şi formativă, iar efortul său a fost, neîndoielnic, salutar dacă nu pentru demnitatea culturii române în general, atunci cel puţin pentru cei care i-au urmat sfaturile şi s-au putut forma la standardele academice cele mai înalte chiar în plină vreme de bejenie. (Continuarea în ediţia Ziarului de Iaşi din 28 februarie)

¹ Reprodusă în Prelecţiunile Junimii. Serie nouă, ediţie îngrijită de Olga Rusu, Iaşi, Convorbiri literare, 1999, pp. 194-218. Transcrierea Olgăi Rusu e completă şi rezolvă lacunele sau erorile din transcrierea lui Mircea Diaconu publicată în Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, Humanitas, 1992.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor