Noica şi intelectualii ieşeni (II)

E foarte interesant de remarcat că au existat totuşi, în acea vreme, tineri înzestraţi pentru cultura mare care au refuzat modelul Noica sau care s-au plasat critic faţă de acesta în cunoştinţă de cauză, iar reacţiile grupului "eseului radical" de la Iaşi sunt un astfel de exemplu. Formaţi printr-un program de lecturi în limbi de circulaţie europeană, iniţiat de un „magistru” erudit şi nonconformist ca Luca Piţu, Dan Petrescu şi Sorin Antohi au fost personaje centrale în grupul intelectual creat în jurul revistei universităţii „Dialog” (fostă „Alma Mater”) detaşându-se încă din anii studenţei ca figuri vii, mature cultural şi cu un discurs critic, la curent cu modelele şi metodologiile literare şi culturale ale Occidentului, cu precădere din spaţiul francez. Frecventarea unui boem instruit ca Mihai Ursachi (până la plecarea în exil a acestuia) şi apoi a istoricului Alexandru Zub (a cărui fabuloasă biblioteca personală a fost în acei ani o solidă şi singulară sursă de formare şi informare) şi, mai târziu, întâlnirile şi corespondenţa cu Adrian Marino le-a permis celor doi dialoghişti să-şi ascută şi rafineze înzestrările culturale native. Marginalizaţi după scandalul din 1983 şi anchetele Securităţii care i-au succedat (o scrisoare trimisă prin intermediul lectorului francez de Dan Petrescu cumnatului său Ioan Petru Culianu fiind interceptată la graniţă) cei doi au construit un discurs underground cu finalităţi diferite: Dan Petrescu devenind şomer, fără drept de a mai publica, şi-a radicalizat discursul devenind singurul oponent al regimului la Iaşi, în timp ce Sorin Antohi, după o navetă chinuitoare şi umilitoare, reuşeşte, cu sprijinul lui Al. Zub, să ajungă, în 1988, la Institutul de Istorie obţinând dreptul de a publica sporadic texte academice cu condiţia unei activitaţi publice „cuminţi”. Ambii fiind atent supravegheaţi de Securitate în tot acest răstimp în ciuda faptului că, aşa cum a reieşit din deconspirările selective operate de CNSAS în 2006, Sorin Antohi fusese şantajat încă din liceu să devină informator. Cu toate acestea, provocaţi de publicarea Jurnalului de la Păltiniş (iarna lui 1983), cei doi au scris la două mâini, la maşina de scris, un dialog¹ în care deconstruiau cu sagacitate modelul Noica făcut celebru de amintitul jurnal şi care, după ştiinţa mea, a fost singurul text samizdat al acelor ani, cel puţin la Iaşi. Textul, publicat pentru prima oară în 1988, în "Agora" lui Dorin Tudoran, este extrem de interesant în primul rând pentru calitatea intelectuală şi pentru pertinenţa observaţiilor (Noica însuşi le va răspunde printr-o scrisoare cordială în care aprecia calitatea culturală a polemicii şi a referinţelor). Sorin Antohi scria de altfel, încă din 1994, în prefaţa cărţii Civitas imaginalis: „dacă las deoparte stilul meu rebarbativ de atunci, obscur pentru a păcăli cenzura, dar şi confuz fără atare scuză, cred că m-am distanţat şi de câteva judecăţi de valoare făcute atunci. Dar, chiar eliberată de parapon, respingerea modelului Noica rămâne”. Iar Dan Petrescu, în prefaţa pentru „Agora”, după moartea lui Noica, sublinia: „în clipa de faţă, nu mai putem fi adversari ai lui Noica şi, de fapt, ne dăm seama că n-am fost nicicând; am crezut însă că este oportun să-i punem în discuţie poziţia şi din punctul de vedere al situării lui faţă de putere”. Pentru cititorul de azi nu mai este la fel de relevantă miza stilistică asumată de cei doi autori pentru care a scrie încifrat era atât o strategie de a păcăli cenzorii de la judeţeana de partid (lejer alfabetizaţi şi incapabili de a descifra trimiterile obscure din eseurile baroce publicate în revistele de cultură studenţeşti), cât şi o formă de orgoliu şi o manifestare a libertăţii de a scrie altfel decât "massa". Pentru că în privinţa cenzurii, pot depune mărturie, ca fost secretar general de redacţie la „Dialog”, că tovarăşul Emilian Bujor era mult mai practic: elimina ceea ce ar fi putut avea un impact direct, fie el real sau presupus (de exemplu aiuritoare scoatere din pagină a poeziei Simonei Popescu intitulată candid „Vulpea roşie” care n-avea absolut nicio conotaţie sau aluzie politică) nebătându-şi niciodată capul cu subtilele referinţe în limba franceză care trimiteau la Cioran ale lui Sorin Antohi sau cu rafinatele şi încifratele aluzii politice din eseurile lui Luca Piţu pe care nu numai că nu le pricepea, dar avea şi instinctul sigur că potenţialul lor subversiv era minor şi, paradoxal, funcţionau ca o bună supapă de depresurizare pentru intelectuali. Astăzi ştim că adevăraţii securişti care supravegheau ca lucrurile să nu o ia razna erau de fapt în redacţii astfel încât totul era bine ţinut sub control.

Merită făcută însă o singură remarcă. Reacţia grupului de la „Dialog” faţă de modelul Noica nu era, cred, determinată de modul cum am văzut că erau folosite temele sale româneşti de către propaganda de partid, ci de altceva. În dialogul lor, autorii pun în discuţie scenariul paideic al filosofului din perspectiva subtilă a conceptului de auctoritas, precum şi raporturile pe care acesta le stabileşte cu potestas atingând, cred, miezul problemei. Modelul noician, aşa cum a fost el pus în circulaţie prin cartea lui Gabriel Liiceanu era unul formativ, construit pe polaritatea magistru-discipol. Autoritatea recunoscută a primului este centrată pe augeo (a spori) în sensul în care, spune Noica, are autoritate „cel care mă sporeşte”. Crescuţi la şcoala deconstrucţiei post-structuraliste franceze şi a unui spirit libertarian parizian, cei doi ieşeni resping acest tip de relaţie în numele libertăţii de opţiune şi a necesarei (şi sănătoasei, pentru spiritele neînregimentate) persiflări a oricărei autorităţi, fie şi savante, care, în ultimă instanţă, practică doar aucţiunea, adică „se sporeşte neîncetat pe sine”. Pentru că, spre deosebire de discursul aseptic, eterat şi neimplicat politic practicat de Noica, cei doi semnalează că adevăratul revelator al autorităţii este puterea, iar reacţiile stârnite de devoalarea modelul Noica în Jurnalul de la Păltiniş sunt fără excepţie distanţe luate faţă de tendinţa exclusivistă a acestui model care a transformat o autoritate (cu incontestabile competenţe în istoria filosofiei) în Putere (fie ea şi simbolică). Practic, atâta timp cât Noica şi grupul discipolilor săi au lăsat impresia că sunt singurii continuatori legitimi ai culturii româneşti de performaţă, de sorginte interbelică, legitimându-se drept contra-cultura oficială, această poziţie a iritat o parte a intelectualităţii educate care nu era asociată acestei poziţionări de prestigiu care, în termenii lui Dan Petrescu, duce la contaminarea lui „auctoritas cu nuanţe de potesas”, generând seninătatea cu care la Noica implicaţiile etice sunt considerate secundare faţă de profitul cultural. Demantelarea modelului Noica în chiar esenţa sa operată de cei doi şi afirmarea directă că există, inclusiv în România, o pluralitate de modele alternative mai puţin constrângătoare ar putea limpezi, poate, de ce Gabriel Liiceanu, pe urmele primului cenzor, nu a inclus acest dialog nici în ediţiile postdecembriste ale Epistolarului, volumul pandant care consemnează reacţiile la Jurnalul de la Păltiniş. Cititorul de azi, mai puţin constrâns, va putea judeca şi singur. (Continuare în ediţia Ziarului de Iaşi din 7 martie)

¹ „Noica. Denker in dürftinger Zeit” în Sorin Antohi, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, ed. a II-a revăzută, Polirom, 1999, pp. 197-235. Vezi http://old.polirom.ro/resurse/biblio_online/civitas_imaginalis.pdf

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor