Nostalgia, între ceea ce suntem şi ceea ce nu mai putem fi

Printre multiplele experienţe pe care ni le permite lumea noastră emoţională se numără şi sentimentul de nostalgie. O călătorie posibilă în timp către trecutul nostru. Brusc, te simţi invadat de imagini, rezonanţe, cuvinte sau senzaţii avute într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. Realizezi că nu este un simplu exerciţiu de memorie, întrucât, însoţind acele urme de viaţă trăită, apar emoţii vagi care par să se instaleze treptat şi profund în interiorul tău. Se întâmplă atunci ca, din acele emoţii imprecise, să se trezească un sentiment enorm care acoperă întreaga fiinţă cu prezenţa lui. Este, ca şi cum tot trecutul trăit ar fi rezumat în acea imagine sau senzaţie dulce-amăruie. De parcă timpul s-a blocat cu unicul scop de a ne duce la răscrucea între ceea ce suntem şi ceea ce nu mai putem fi. Rămânem suspendaţi în timp, departe de a deschide ochii la realitatea imediată, mai întunecată decât cea a acelor ani atât de fericiţi. Desigur, este o eroare, pentru că nici zilele din trecut nu au fost incredibil de frumoase, nici cele de acum atât de negre.

Nu este neobişnuit să tânjim după trecut. Câţi dintre noi, după o vârstă, nu simţim nostalgia anilor tinereţii, sau a imaginii casei bunicilor în care ne petreceam vacanţele, câţi oare nu ne adâncim în dulceaţa amintirii când auzim melodia preferată din adolescenţă? Un val de sentimente plăcute ne inundă sufletul. Nimic, spunem, nu mai e ca atunci. Faptul că acumulăm, odată cu trecerea anilor, mai multe antipatii personale legate de întâmplări, oameni, relaţii decât cu ani în urmă, posibil, spun unii, să ne determine să experimentăm impresia că orice, prin simplul fapt de a face parte din trecutul nostru, este deja mai bun decât ce avem şi trăim, asemănător, acum. E doar trecerea anilor de vină, acumularea de antipatii, de evenimente neplăcute din prezent sau e vorba şi de altceva care face ca trecutul să ne pară mereu a fi perfect?

Acest efect „ciudat”, de a vedea doar lucrurile bune din trecut, nu a scăpat nestudiat de specialişti. Specialiştii în psihologie socială de la Universitatea din Boston au examinat fenomenul, aplicând un experiment simplu: punând subiecţii să urmărească o serie de filme şi seriale de televiziune. Participanţii la studiu păreau să le placă orice film sau serial din trecutul lor mai mult decât oricare altul din prezent, chiar dacă acele filme nu erau chiar cele emblematice ca valoare artistică şi nu se ridicau, nici pe departe, la valoarea celor din prezent. Motivul? le aminteau de anii tinereţii, de întâmplări plăcute din acei ani când se derulau filmele respective, de oameni dragi, de colegii de şcoală cu care împărtăşeau impresii legate de acele filme sau seriale.

Rezultatele experimentelor au indicat o influenţă puternică exercitată de un filtru asupra memoriei: binele tinde, cu timpul, să fie amintit, iar răul tinde să fie uitat. Când ne gândim la trecut, ne gândim mai mult la bine, la bucurie, în timp ce în prezent avem în vedere atât binele, cât şi răul. Rezultatul este că trecutul, dacă nu există referinţe negative clare în el, de pildă abuz emoţional, violenţă domestică, traumă etc., tinde să ni se pară mereu mai bun decât prezentul. Pe scurt, atunci când cântărim binele şi răul din trecut, o parte semnificativă din rău a fost deja uitată, aşa că o trecem cu vederea. Sau pur si simplu, când ne amintim un eveniment neplăcut, o anumită persoană cu care am avut un conflict, o întâmplare în care am fost umiliţi, mintea refuză să se adâncească în acele amintiri. Am avut, să zicem, un prieten cu care făceam drumeţii şi ne simţeam bine împreună călătorind, îmi amintesc acele momente, peisajele şi îmi produc nostalgie, nu vreau să-mi amintesc, însă, şi faptul că, după o ceartă serioasă, acesta mi-a spus, răutăcios, că nu meritam prietenia lui. Binele a estompat răul în momentul nostalgiei, l-a făcut pierdut. Îmi amintesc doar binele. Mulţi se întorc, nu-i nici un secret, în unele momente, la amintirea primei iubiri (sau o altă relaţie sentimentală din trecut), mai ales când lucrurile nu merg aşa cum şi-ar fi dorit în relaţia actuală. Se pare că ne găsim refugiu, revenind în centrul zilelor când singura preocupare era descoperirea gustului dulce al primelor săruturi, al nopţilor nedormite, al feeriei primelor întâlniri şi declaraţii de dragoste, într-un loc unde totul pare diafan, departe de iureşul vieţii actuale, unde partenerul de viaţă e, azi, omul cu care avem de împărţit nu doar sărutul, ci şi o agendă a zilei în care unul plăteşte facturile, altul taie ceapă, unul trebuie să ducă gunoiul şi altul să plimbe câinele şi cu care nu întotdeauna ajungi de acord în privinţa lucrurilor pe care le ai de făcut. Ba te mai şi cerţi, din când în când. Nici atunci, în trecut, nu a fost totul perfect, dar am păstrat în amintiri doar binele şi bucuria şi la acest sentiment ne întoarcem mereu, alimentându-ne în momente de cumpănă. Nu la oamenii din trecut. Nostalgia, deci, devine speranţa de care ne agăţăm în prezent, cu care ne umplem rezervorul sufletesc pentru câteva momente, pentru drumul spre mâine.

De aceea susţinem că nostalgia îndeplineşte o funcţie dincolo de simplul sentimentalism în care cădem pradă uneori. Nostalgia poate acţiona ca o resursă pe care o folosim pentru a ne conecta, după ce o experimentăm, mai bine cu evenimentele sau cu persoanele din viaţa noastră, pentru că ne oferă mai multă putere şi încredere în acţiunile prezente şi scopuri mai clare. Prin nostalgie, viaţa prinde sens, fiind sarea şi piperul necesare unor ieşiri din stări precum anxietatea, apatia sau rutina cotidiană.

Prin urmare, nostalgia este foarte diferită şi departe de a fi slăbiciune sau îngăduinţă. E un dispozitiv care dă un sens profund vieţii noastre, e o parte vitală a sănătăţii mintale. Nostalgia acţionează ca un depozit de emoţii pozitive în memorie, pe care le putem accesa în mod conştient şi, de asemenea, ne putem folosi continuu de-a lungul vieţii de ea pentru a ne întări emoţiile. Aceste sentimente profunde despre trecut ne ajută să înfruntăm mai bine viitorul.

Ne întrebăm, oare am mai putea trăi, dacă ar fi să repetăm trecutul, noi, cei de acum, la fel de intens, cu sentimentele pe care le avem azi? Cu siguranţă, nu, dar putem trăi intens nostalgia a ceea ce am trăit cândva şi ceea ce am fost într-un anumit timp, oricând. Nu-i aşa că, după acest exerciţiu, ar trebui să ne simţim mai responsabili cu prezentul nostru, mai implicaţi emoţional, relaţional, sentimental, ştiind că şi el, prezentul, va face parte, cândva, din viitoarele noastre nostalgii?

Cristina Danilov este psiholog