„Nu contează că prima bandă e ocupată de mașini parcate ilegal. O blochează și pe a doua”

În trafic e coadă. C-așa-i în trafic. Cel care trebuie să vireze la stânga, așteptând la semafor, iese din rând și se bagă pe banda celui care virează la dreapta și o blochează. Nu contează că pe dreapta e liber intermitent, că alte 20 de mașini fac inutil o altă coadă în spatele lui. Important e ca el să fie în față atunci când se face verde.

Alt șofer trebuie să-și cumpere țigări, apă plată, gumă de mestecat. El va opri mașina și o va lăsa pe intermitent fix în fața chioș­cului sau a locului unde are treabă. Nu contează că prima bandă e ocupată de mașini parcate ilegal. O blochează și pe a doua. Important e doar să fie el în față.

Dimineața, în fața fiecărei școli din România, e haos. Mii de părinți fac tot posibilul să-și lase copilul fix în fața intrării în școală. Nu contează că blochează traficul unui întreg cartier.

Important e ca ei și copiii lor să fie în față, fix în față.

Pe strada unde ajung eu la serviciu, singura bandă pe sens e ocupată mereu de mașinile celor care vor să fie în față, cât mai în față, la restaurantele din preajmă. Fix lângă parcarea cu plată, aproape goală. O dată pe săptămână, Poliția ridică toate mași­nile, eliberează banda de mers. La două ore după plecarea Poliției, mașinile blochează din nou singura bandă pe sens.

Priviți cum urcă pietonii în tramvai, atunci când e aglome­rație în stație. Nu se formează nici un rând. În ultima clipa, atunci când se deschid ușile, apare o grămadă ca la rugby, în care toată lumea vrea să se bage în față, cât mai în față.

La supermarket, dacă sunt cozi mari la casă și lași o jumătate de metru liber între căruciorul tău și cel din față, hop! apare unul care își bagă căruciorul lui. Și când e coadă la înghețată, la taraba din stradă, dacă nu ești atent pentru o clipă, dacă ești preocupat să-ți scoți portofelul din rucsac, hop! altul care ți se bagă în față.

Am prins o scenă la cabinetul unui medic unde pacienții aștep­tau cumva liniștiți, cu bonuri de ordine în mână. Și, brusc, când a ieșit numărul 8, cel cu numărul 22 și-a pierdut răbdarea, a țâșnit de pe scaun și a intrat în cabinet în fața celorlalte bonuri de ordine, trântind ușa după el…

Sunt scene banale din România, pe care le știm prea bine cu toții și care dau imaginea noastră și a țării noastre. Oriunde se formează o coadă, absurdă sau nu, mai toată lumea vrea să sară rândul, să se bage în față. Suntem neam de oameni nerăbdători, care aproape întotdeauna preferă să-și consume energia pentru a găsi un mod de tăiat nodul gordian, nu pentru a-l dezlega. Orice pentru a nu urma calea normală, pentru a o lua pe scurtătură, contând doar „eu și familia mea“.

Iar când românul nu reușește să se bage în față pe forțe proprii, va încerca să dea mită pentru asta. Oriunde: la la Tribunal, la Pașapoarte, la medic, la școală… Nu mi-e greu să-mi închipui că și la o coadă în fața porții Raiului ar ieși cu scandal, românii s-ar călca în picioare, ar încerca să-l mituiască pe Sfântul Petru ca să intre „eu și familia mea“ cât mai repede. Importantă e scurtătura personală, nu și cum o obții.

În fine, am făcut toată această poliloghie, ca să scot cât mai bine în evidență un singur lucru: românii care pleacă din țară sau care ame­nință că vor pleca nu fac altceva decât să fie și să rămână aceiași români, cu aceeași mentalitate.

România – și recunoaștem toți asta, fără excepție – e coada Europei. Emigranții noștri sunt cei care nu au răbdare să construiască acasă o lume normală, cei care se bagă în față, care sar rândul, care preferă să taie nordul gordian, fie și cu dinții, în loc să-l dezlege, cei care vor o scurtătură pentru „eu și familia mea“, nu o cale – evident, lungă și grea – pentru a dezvolta o nație.

Deci, fraților care ați fugit sau vreți să fugiți din România, treaba voastră, nu vă condamnă nimeni pentru alegerea voastră personală. Dar încetați să mai pretin­deți că fuga e un titlu de glorie. Fuga voastră e tot o luare pe scurtătură, tot o formă de mită. Cu prețul unei dezvoltări emoționale firești, v-ați plătit un loc mai în față în Vest, în acea lume normală la care nu ați contribuit cu nimic până a ajunge acolo (doar vesticii au muncit cu răbdare ca să o facă așa cum e). Nu, din păcate. Fuga voastră acolo nu vă transformă în altfel de români, unii mai buni decât noi, cei de-acasă.

Text apărut în Suplimentul de Cultură