Nu ne mai vrem ţara înapoi

Majoritatea românilor (54%) nu ar vota pentru unirea cu Republica Moldova în cazul unui referendum şi nu ar fi de acord cu ajutor militar pentru „fraţii noştri”, dacă ar fi invadaţi de Rusia (56%), conform unui sondaj publicat ieri de Avantgarde, realizat în perioada 26-29 aprilie. Într-un sondaj realizat la sfârşitul anului trecut, la întrebarea „Ce aţi face dacă ţara noastră ar fi atacată?”, doar 36,3% au răspuns „aş participa, cum pot, la apărarea ţării”. Restul persoanelor intervievate au spus fie că vor aştepta să vadă cum decurg lucrurile (33,2%), fie că vor pleca din ţară sau s-ar ascunde într-un loc sigur (29,1%). 

Greu de înghiţit asemenea cifre dacă te consideri patriot de rit vechi, din ăla care crede în români şi în românism, dar realitatea e că nu prea mai suntem o naţie în adevăratul sens al cuvântului. E cam gata cu iubirea de neam şi ţară, avem treburi mai importante de care să ne doară decât pământul sfânt al patriei.

Dar hai să vedem mai întâi cum ne justificăm, ca români, refuzul sau, după caz, distanţa pe care o luăm cei mai mulţi dintre noi faţă de ideea de apărare a ţării în caz că ne atacă vreun duşman. Iată răspunsurile din sondajul realizat de LARICS în octombrie, anul trecut: 32,3% spun că „E normal să meargă la război militarii, nu oamenii obişnuiţi”, 23,6% bifează explicaţia „Am obligaţii în primul rând faţă de familie, nu faţă de ţară”, 22,6% spun clar „Nu merg la război ca să apăr averile corupţilor şi ale şmecherilor care fug din ţară” şi cam în aceeaşi idee, 18,1% spun că „Nu avem ce apăra, România este în mâinile străinilor oricum”. Pentru unii, aşadar, familia e mai important decât ţara, ceea ce pare de bun simţ, dar pentru mulţi şi mai mulţi români, ţara nu mai merită apărată pentru că n-o mai consideră ca fiind a lor. Iar asta e deja o dramă. Sentimentul de înstrăinare în propria ţară nu e nou, mereu au fost concetăţeni de-ai noştri care, din tot felul de motive, nu s-au simţit de-ai locului, refuzaţi, marginalizaţi sau pur şi simplu alungaţi, dar ideea că ţara e „ocupată” deja, fie de „şmecheri şi corupţi”, fie de „străini”, la un nivel atât de ridicat, e destul de rară în istoria noastră. Şi vorbim de aproape jumătate dintre români, după cum ne zice sondajul cu pricina. Iar când un asemenea sentiment a dominat spiritul public (s-a mai întâmplat în perioada interbelică), n-a ieşit nimic bun.

Dar precedentul interbelic, cu ascensiunea şi tragediile pe care le-a provocat extrema dreaptă românească, mergând până la asasinat politic, pogromuri şi chiar instaurarea unei dictaturi, are limite clare. Legionarii, pentru că despre ei este vorba în interbelic, s-au ridicat pe o frustrare, să-i zicem aşa, mai degrabă pozitivă. România abia se întregise, românii se simţeau mândri de noua lor patrie, iar suferinţa venea mai mult din nerăbdare şi dezamăgire, că cei care conduc ţara nu se ridică la nivelul „iubirii” pe care ţara o merită. Era o dramă a „românismului” neîmplinit.

Azi e despre dezabuzare, despre dispariţia orizontului, despre fatalism, despre scepticism şi despre cinism. Sentimentul general e că nu prea mai e mare lucru de făcut pe aici, că viitorul e deja trasat de alţii şi că tot ce ne-a mai rămas de făcut e să ne îngrijim cât şi cum mai putem de mica noastră lume, familia şi cei dragi, aici sau pe unde s-o putea prin lume.

Nu ne mai vrem ţara înapoi, n-o mai recunoaştem, nu mai e a noastră. Să şi-o apere cei care-o deţin.