O lume cenuşie

*

Astăzi e limpede pentru toată lumea faptul că dacă Statele Unite nu ar fi sprijinit material şi financiar Uniunea Sovietică trimiţându-i lui Stalin, începând cu anul 1941 şi până-n 1945, ajutor militar şi umanitar în valoare de circa 11,3 miliarde de dolari (circa 180 de miliarde la valoarea dolarului de acum), constând în arme, muniţii, tehnică militară – pe tot parcursul războiului au fost livrate circa 400.000 de jeepuri şi camioane, 14.000 de avioane, 13.000 de tancuri -, dar şi medicamente, pături, încălţăminte, milioane de tone de produse petroliere şi milioane de tone de alimente, inclusiv alcool, armata sovietică – şi asta a recunoscut-o după încheierea războiului însuşi tătucul tuturor popoarelor, tovarăşul Iosif Vissarionovici Stalin – nu ar fi putut respinge invazia nazistă.

Astăzi nu se îndoieşte nimeni că America a schimbat cursul celui de-al Doilea Război mondial. Fără ajutorul Americii, după capitularea URSS-ului, Hitler ar fi cucerit toată Europa, o parte din Orient şi din Africa, întinzându-şi graniţele mult dincolo de Urali. Probabil că Asia ar fi lăsat-o Japoniei.

De ce America n-a stat în continuare deoparte şi s-a implicat în război în favoarea Aliaţilor e simplu de răspuns. După ce ar fi cucerit Europa – după căderea URSS-ului, soarta Marii Britanii ar fi fost şi ea pecetluită, iar Hitler şi-ar fi îndreptat ochii spre America.

Americanii au avut suficient discernământ să evite o astfel de confruntare şi de aceea au făcut pact cu diavolul. Adică cu Stalin.

Ceea ce nu înţelegem nici în ruptul capului e faptul că după tot ajutorul acesta imens americanii şi britanicii au lăsat ca pradă de război tătucului tuturor popoarelor întreaga Europa de Est, care, după ce a fost călcată de cizma hitleristă a intrat sub cizma sovietică.

În afară de aceasta, Europa de Vest a beneficiat de Planul Marshall de refacere a economiei ţărilor occidentale, indiferent de care parte au luptat, în timp ce majoritatea ţărilor din partea de Răsărit a Europei au fost nevoite să plătească despăgubiri de război sovieticilor.

Prin urmare, după cele 180 de miliarde de dolari primite în timpul desfăşurării războiului, Uniunea Sovietică a mai primit, bineînţeles, cu acordul americanilor, sume uriaşe obţinute prin exploatarea resurselor ţărilor aflate dincolo de Cortina de Fier.

Într-un fel, Europa de azi, mai puţin Europa de Est, e o creaţie a Americii.

Europa de Est n-a beneficiat de nici un fel de ajutor, ci dimpotrivă, cu acordul secret al americanilor, a fost subjugată până la sânge de către Stalin şi urmaşii săi, iar astăzi e nevoită să plătească sume considerabile, conform dispoziţiilor date de Trump, din bugetul său destul de pauper de altfel pentru înarmare.

Nu contează că suntem săraci lipiţi pământului, trebuie să ne înarmăm.

*

Am avut parte de revoluţii portocalii, am avut parte de Maidan, am avut parte de primăverile arabe care au făcut să explodeze încă odată Orientul apropiat, în Egipt, în Libia, în Iran, în Siria şi în alte state, de unde au fost îndepărtaţi liderii forte sau dictatorii acelor naţiuni şi în locul lor au fost implementaţi germenii democraţiilor şi germenii valorilor occidentale. Numai că germenii democraţiei au fost aruncaţi în deşert, iar ceea ce a urmat a fost dezastru. Azi Orientul apropiat şi ţările din jur sunt mult mai sărace şi mai instabile decât în vremea lui Saddam Hussein şi a lui Gaddafi, care prin prezenţa lor confereau zonei o mult mai mare stabilitate decât în prezent.

Azi, după toate primăverile arabe şi după toate intervenţiile în forţă ale armatei americane, Orientul e mai nesigur ca oricând, iar Europa e cuprinsă şi ea de fiorul resetării, îndreptându-se cu paşi siguri, odată cu extirparea rădăcinilor creştine, spre o catastrofă identitară.

Nu credeam însă că foaia se va întoarce şi că voi putea vedea vreodată cum germenii maidanului şi ai revoluţiilor portocalii, ai vestelor galbene şi ai primăverile arabe, străbătând oceanul, se vor implementa aproape cu de la sine putere la New York şi Washington, şi în alte oraşe mari ale Americii.

Nu aş fi crezut niciodată, nici în cel cumplit coşmar al meu, că unul din preşedinţii americani, omul cel mai puternic de pe mapamond, se va ascunde, în vreme de pace, în buncăr. Vorbesc, desigur, de preşedintele Trump, care a întors, prin ieşirile sale temperamentale, America pe dos. Acum însă trăim în epoca lui Biden şi gloria Statelor Unite, ajunsă la apogeu, începe să apună. Înfrângerea NATO suferită în Afganistan e un semn că totul are un început şi un sfârşit.

De asemenea, nu aş fi crezut niciodată că voi trăi vremea când bătrânul continent Europa se va îndepărta de SUA. Şi iată că sunt multe semne că se îndepărtează.

Probabil, pentru a-şi salva reputaţia de veşnici învingători, americanii ar fi oricând gata să facă tot posibilul ca Europa să intre iar în deflagraţie. Numai că azi, având în spate două războaie mondiale, văzând şi dezastrul rămas în urmă în lumea Orientului, în Irak, în Libia, în Egipt, în Siria, prefăcută în praf şi pulbere, şi în Afganistan, Europa a devenit mult mai prudentă. Azi, doar un dement ar putea transforma bătrânul continent într-un teatru de război.

În fine, aş vrea să mai adaug că azi cordonul ombilical care leagă Statele Unite de Uniunea Europeană e deja tăiat pe jumătate. Germania vrea o Europă puternică. Unită în jurul propriilor idealuri şi resurse. E posibil ca această Europă să cuprindă şi o parte din Urali şi din Siberia, acolo unde se află imense bogăţii. Macron, probabil, are şi el acelaşi vis.

Problema noastră în acest context e următoarea: de partea cui vom fi şi ce vom face cu Deveselu dacă, prin absurd, SUA va abandona sau va fi obligată de împrejurări (instabilitate internă) să se retragă din Europa?

Ce alt partener strategic vom găsi căruia să-i lustruim podelele!?

*

Mediocritatea se înconjoară tot de mediocritate. Prezenţa unui om inteligent în preajma unor somităţi mediocre trezeşte în mintea mediocrului un adevărat scenariu paranoic. Mediocrul va vedea în semenul de alături cu o inteligenţă ceva mai vie decât morga sa un pericol pentru propria-i carieră. De aceea, el va depune toate eforturile pentru a-l discredita.

În materie de mediocritate, am avut un etalon sau chiar un simptom: Liviu Dragnea.

Liviu Dragnea a fost un excelent executant. Om de rangul doi. În momentul în care a devenit de rang unu, cariera lui a cunoscut o pantă descendentă, care s-a sfârşit la puşcărie…

Ca să prevină orice concurenţă din interior, Dragnea s-a debarasat de toţi cei care l-au sprijinit în campania electorală, făcându-l să câştige alegerile la un scor zdrobitor, obţinând 301 de mandate în Parlamentul României. Cifra aceasta i-a fost însă fatală. Căci ajungând la putere, Dragnea a devenit atât de încrezător în propriile sale forţe şi totodată atât de suspicios, încât i-a îndepărtat din preajma lui pe toţi aceia care l-au sprijinit şi care acum puteau să-i devină concurenţi în interiorul partidului, înconjurându-se doar de oameni obedienţi şi mediocri.

Însă echipa cu care a venit la guvernare a fost încropită pe principiul obedienţei faţă de conducătorul suprem. Lui Ponta, de pildă, Dragnea nu i-a oferit nici un post în guvernul său, deşi Victor Ponta ar fi vrut, probabil, să prindă portofoliul la Externe. Nu l-a prins şi a urmat, după multe tatonări, inevitabila ruptură. Desigur, nici Ponta nu e uşă de biserică, ci mai degrabă de bordel. Cariera lui e plină de laşităţi, de meandre, de compromisuri, şi trădări. Totuşi, e ceva mai priceput în materie politică decât Dragnea. Guvernul său nu era alcătuit pe criteriul obedienţei fără limite.

Moştenirea lui Dragnea e o moştenire grea, de care partidul nu va putea scăpa cu una cu două. Suspiciunea şi mediocritatea sunt ca râia, se transmit uşor şi la prieteni, şi la duşmani, indiferent de rasă şi de clasă socială.

Azi şi PNL-ul, dar şi alte partide, sunt infestate de rabia mediocrităţii.

Dar rabia a pătruns şi în mediii culturale, unde sindromul Dragnea funcţionează de mult timp, chiar înainte ca Liviu Dragnea să fi ajuns să deţină puterea supremă în partid.

Azi sindromul Dragnea a infestat şi Cotroceniul, astfel că sindromul Dragnea a devenit sindromul Cîţu. Desigur, vorbind de mediocritate, am putea aminti şi numele lui Ciolacu. Ciolacu însă suferă, azi, şi din pricina misiunii pe care o are, cea de a discredita opoziţia, şi de alte sindroame, mult mai grave.

Mediocritatea are însă mai multe feţe. Ea nu e fadă, nici sordidă, decât atunci când ajunge la limite insurmontabile. Uneori e antipatică, alteori simpatică, cum a fost în epoca Băsescu, când a îmbrăcat haine pe cât de malefice, pe atât de strălucitoare.

În epoca Iohannis, mediocritatea nu mai are nici sare, nici piper: a devenit apăsător de cenuşie. Azi gruparea non-valorilor în jurul oricărui factor de putere sunt vizibile cu ochiul liber de pe orice punct de pe mapamon. Urmăriţi ieşirile lui Ioannis şi ifosele lui Cîţu şi veţi vedea singur în ce lumea trăim.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist