O lună de coşmar

Luna martie a fost una de groază pentru ministrul Finanţelor. Când a tras linie a constatat că încasările bugetare scăzuseră cu 25% faţă de martie 2019, la numai 21 de miliarde de lei. Avea atârnate de gât două pietre de moară: salariile bugetarilor şi pensiile. Din aşa încasări rahitice, salariile bugetarilor erau în jur de 9 miliarde, adică peste 40%! După plata pensiilor şi ajutoarelor sociale i-au mai rămas bani doar de dobânzi la credite. Dar cum statul are şi alte cheltuieli (bunuri, servicii, de capital, subvenţii), şeful Finanţelor a încheiat luna cu o gaură de 10 miliarde de lei, adică 1% din PIB. Dacă s-ar menţine ritmul, la sfârşitul anului ar ajunge la un minus de 10%.

Probabil că deficitul nu va merge cu această viteză, în martie Guvernul acordând facilităţi, amănări la plată, grăbind în acelaşi timp returnările de TVA, totul pentru a veni în sprijinul economiei. O astfel de lună arată, însă, posibilitatea de răspuns în situaţii critice. E ca un fel de test de stres pe care îl fac băncile când acordă credite populaţiei. Numai că guvernul nu îşi mai permite să plătească din ce încasează. Nu îi mai ajung banii de la o lună la alta şi tot împrumută. Chiar dacă în martie a picat testul, mai are o problemă politică pe măsura bolovanilor care îi atârnă de gât: e an electoral. Deşi un milion de români au contractele suspendate şi trăiesc cu cel mult 75% din salariul mediu, executivul liberal nu s-a putut atinge de un fir de păr din capul bugetarilor. Ar fi fost o economie, pentru că salariul mediu în sectorul bugetar e cu 50% mai mare decât salariul mediu pe economie. Nici măcar varianta cu 14 zile de stat acasă nu a mai trecut prin guvern.

A doua belea e şi mai mare: legea creşterii pensiilor cu 40% de la 1 septembrie. Când România avea o creştere economică de 3%, mulţi economişti au atras atenţia că e imposibil să respecţi legea fără ca deficitele să nu explodeze în anii care urmează. Cu toată pandemia de coronavirus, acum se discută în continuare despre majorare. Sunt în discuţie 3 scenarii, dar în oricare dintre acestea apare o creştere de cel puţin 10% în toamnă. E o formă de mită electorală, urmând ca tranşa a doua să se acorde anul viitor (anii viitori?). Ca să avem o imagine a efortului bugetar să arătăm că o creştere de 40%, numai pentru lunile rămase din acest acest an, înseamnă 24 de miliarde de lei, mai mult decât veniturile din martie. Să spunem ca a fost o lună lovită de virus şi să ne uităm în ianuarie: venituri totale de 27,5 miliarde. Pentru a face faţă unei astfel de majorări a punctului de pensie ar trebui ca anul fiscal să aibă 13 luni.

Chiar dacă încasările îşi vor reveni în aprilie (nu avem încă execuţia bugetară, doar declaraţiile ministrului de Finanţe, dar e logic pentru că multe firme au preferat să tragă de bani într-o situaţie de incertitudine mare), majorarea pensiilor trebuie făcută cu prudenţă maximă. Economia naţională e prinsă într-un joc de domino care poate primi lovituri din afară şi din interior. Un index de globalizare economică (realizat de KOF, un institut elveţian de economie) situează România pe poziţia 33 din 200 de state. Toate turbulenţele din exterior se vor propaga în interiorul graniţelor pe diverse "canale": comercial, financiar ori investiţional. Apăsarea butonului de start nu înseamnă şi atingerea turaţiei optime. Sunt interdependenţe în interior care nu vor mai funcţiona. Insolvenţele din zona hotelurilor şi restaurantelor, de exemplu, vor afecta şi alte industrii pe lângă efectul direct asupra bugetului şi al angajaţilor care vor intra în şomaj. Industrii care îşi vor limita oricum producţia din cauza restricţiilor sanitare ori a pierderii unor pieţe externe.

În aceste condiţii, rezolvarea dezechilibrului bugetar intern este un proiect obligatoriu, care ar trebui asumat imediat după alegeri. Într-o ţară în care 2 milioane de români iau sub 1.000 de lei pensie, pare de neconceput să "topeşti" 9 miliarde de lei pe an pentru pensii care nu respectă principiul contributivităţii (am inclus aici pensiile MAI, MApN, servicii secrete etc.) care se aplică milioanelor de pensionari. Nu poţi să ai cele mai slabe încasări din UE (ca procent din PIB), dar să întreţii o armată de bugetari pe lefuri grase. Dacă nu se fac corecţii, ne vom împrumuta tot mai mult la dobânzi tot mai mari. E ca un cerc vicios din care poţi să nu mai ieşi. Agenţiile de rating te "degradează" (deja avem perspectivă "negativă") şi urmează creşterea dobânzilor, deoarece creditorii iau în calcul un risc (o posibilă incapacitate de plată). O astfel de pandemie ne poate arăta că prăbuşirea o vom vedea noi şi nu copiii noştri.