O MARE RUŞINE

Locaţia găsită pentru filmare era una foarte bună, scenariul clipului plăcea tuturor, actorii fuseseră selectaţi aşa cum se cuvine, coloana sonoră era special compusă pentru acel moment, replicile erau învăţate, aparent totul era pregătit. Doar regizorul avea o problemă: la sfârşitul clipului, acolo unde replica finală ar fi trebuit să le spună alegătorilor exact ceea ce ei simţeau nevoia să li se confirme, că frica de Voronin nu îi mai putea ţine în casă pe moldoveni, sunând astfel mobilizarea, actorul principal a ţinut morţiş să aibă partea sa de contribuţie pe text. Pomenit în faţa unui şantaj emoţional din partea echipei de filmare, regizorul a trebuit să cedeze iar finalul clipului s-a transformat dintr-un mesaj de mobilizare („Duminică vino la vot! Votează fără frică!”) într-o contemplare mioritică a personajului principal alături de un anemic îndemn la vot: „Oameni buni, haideţi şi-om vota! Mai rău să nu fie!” Cu finalul compromis, acel clip nu a mai fost difuzat, însă cu sau fără ajutorul său minunea s-a produs la urne iar Voronin a trebuit să dispară de la conducerea Republicii Moldova, lăsând loc – pentru câţiva ani – speranţelor că şi Basarabia poate evada dinspre Est spre Vest.

Ani de zile după acea întâmplare, întâlnindu-mă într-o zi cu prietenul care încercase să regizeze clipul cu pricina şi povestind noi despre ce se mai întâmplă zilele astea peste Prut, acesta a oftat şi a recunoscut cu jumătate de gură: „Măi, ştii care-i culmea? Actorul ăla parcă a avut gura pocită. De la alegerile alea încoace celor din Moldova parcă le merge din rău în mai rău.” Şi, dacă stăm bine să ne gândim, chiar aşa şi este: entuziasmul cu care basarabenii au pornit la drum în 2009, după despărţirea de Voronin, s-a transformat astăzi în lehamite faţă de noua clasă politică aflată la putere. Dintr-o ţară care era dată drept exemplu de succes în cadrul Parteneriatului Estic, Republica Moldova a ajuns o ţară nefrecventabilă pentru orice lider vestic care înţelege cât de cât cum stau acum lucrurile.  

Dar, cum de s-a ajuns atât de repede la Chişinău într-o situaţie la fel de incertă precum în anii lui Voronin? Ştiţi acel moment când stai şi îţi aştepţi rândul să urci în lift iar între timp apare un grup zgomotos care se face că nu te vede iar la deschiderea uşilor intră în ascensor, apasă pe buton şi pleacă, lăsându-te să aştepţi în continuare? Grupul zgomotos care a ajuns acum la butoane în Republica Moldova se numeşte Partidul „Democrat”. Încetul cu încetul, „prin metode specifice” (cum se mai spune), „democraţii” au reuşit să îşi înlăture toţi partenerii de la guvernare având în acest moment controlul absolut asupra a tot ceea ce se întâmplă peste Prut. Prin constrângeri economice, administrative, politice sau diplomatice (jocul de-a „miliţianul bun, miliţianul rău”, inventat pentru a justifica parteneriatul cu rusofilul Dodon, dând roade până nu de mult), „democraţii” conduşi de către oligarhul Plahotniuc şi-au asumat rolul de „modernizare şi europenizare” a Republicii Moldova. Un singur lucru, însă, nu le-a reuşit noilor conducători de peste Prut: să îi facă pe oameni să îi iubească. Iar lipsa sprijinului popular unde se vede mai bine decât la alegeri? Stând în umbră şi aşteptând prada, exact ca şarpele, oamenii oligarhului Plahotniuc au ales să se transforme în jucători-pasivi. Conştienţi că nu au şanse de reuşită, la alegerile prezidenţiale din 2016 „democraţii” nu au avut un candidat propriu. Şi nici nu le-ar fi trebuit unul, atât timp cât toate eforturile lor, mai mult sau mai puţin vizibile, s-au materializat în sabotarea candidatului pro-european, Maia Sandu, şi înlesnirea drumului omului lui Putin de la Chişinău, Igor Dodon, spre fotoliul prezidenţial.

Însă ceea ce le-a reuşit la Prezidenţiale nu le-a mai reuşit la alegerile – cu putere de simbol – pentru Primăria Chişinăului. De frica unui eşec dureros, s-a folosit aceeaşi tactică, aceea de a nu avea un candidat propriu. Repetând acelaşi scenariu, „democraţii” oportunişti l-au sabotat prin toate mijloacele pe Andrei Năstase, candidatul pro-european, sperând până în ultima clipă la o victorie în al doilea tur de scrutin al candidatului socialiştilor rusofili ai lui Dodon. Numai că, ghinion!, ceea ce a funcţionat acum doi ani în toată ţara nu a mai funcţionat în 2018 la Chişinău, acolo unde lumea este mult mai bine informată şi protejată în faţa minciunilor propagate de către canalele media aservite Puterii „democrate”. După o luptă la baionetă, imposibilul a devenit posibil iar pro-europeanul Andrei Năstase, cu 52,7% din voturi, le-a suflat Chişinăul de sub nas socialiştilor lui Dodon sprjiniţi de „democraţii” lui Plahotniuc.

Doar că povestea nu se termină aşa, în Republica Moldova basmele nemaiavând de mulţi ani un final fericit. Când toată lumea parcă redescoperea optimismul, la Chişinău s-a întâmplat ceea ce nici măcar Voronin, pe vremea maximei sale influenţe, nu ar fi îndrăznit să gândească: alegerile au fost pur şi simplu anulate. Ceea ce iniţial părea o glumă de prost gust a fost confirmat zilele trecute de Curtea de Apel a Republicii Moldova: Andrei Năstase nu poate fi primar pentru că mesajul de mobilizare la vot postat de el pe Facebook a avut mai multe vizualizări decât diferenţa de voturi dintre el şi candidatul socialiştilor. Nelămuriri? Poate doar pentru alegătorii care au sperat într-o schimbare, nu însă şi pentru coordonatorii acestei soluţii grosolane.

Tradiţional, în ţările din fostul spaţiu sovietic candidaţii incomozi nu sunt lăsaţi să participe la alegeri. Se taie răul de la rădăcină. Însă, dacă aceştia ajung să candideze, anularea votului cetăţenilor nu i-a trecut nimănui prin cap până acum. Iar ceea ce s-a întâmplat în aceste zile la Chişinău este o mare, foarte mare ruşine, la care România, din păcate, încă nu a reacţionat.

„Ei, mai rău să nu fie…”, cum zicea actorul care l-a încurcat pe prietenul meu, regizorul. Ironic, un foarte cunoscut analist politic de peste Prut a constatat zilele trecute că „în ultima lună, Moldova şi Irakul au anulat rezultatul unor alegeri care nu conveneau conducătorilor. Doar că irakienii au mai dat foc şi depozitului în care erau stocate buletinele de vot, asta ca să nu mai poată fi renumărate. Aşa că Moldova o duce relativ bine.”

Dacă nu ar fi de plâns, ar fi de răs. Însă, dacă ar face cineva o socoteală simplă şi am vedea câte zeci de milioane de euro au plecat dinspre România şi Uniunea Europeană pentru „europenizarea” justiţiei din Republica Moldova, zău că nu i-ar mai arde nimănui de bancuri. Şi, da, astăzi, datorită justiţiei „europenizate”, în Republica Moldova a ajuns să fie mai rău decât pe vremea lui Voronin.

Radu Popescu a fost consultant politic în Republica Moldova