Omul cyborg şi setea de putere

În Spiritul Legilor, Montesquieu afirma că „puterea absolută corupe absolut!". 

Pornind de aici oare am putea spune că puterea distribuită în mod democratic corupe prin mijloace democratice chiar însăşi esenţa democraţiei sau nu?! Dar puterea nu se distribuie, ci se ia, prin forţă. Ea încape pe mâna celor suficient de puternici să ajungă la ea. Dar nu suficient de puternici s-o poată stăpâni. Puterea roade omul pe dinlăuntru, sădind înlăuntrul său orgoliul şi orbirea interioară.

Puterea absolută îl corupe pe stăpânitor, care se lasă dominat de ea, dar, ce e mult mai grav, îi corupe şi pe supuşi. Amintirea epocii de aur ne poate spune în ce fel.

Cercetătorii de la Universitatea Lausanne au investigat, acum mai bine de o sută de ani, acest fenomen, căutând să afle cum afectează puterea personalitatea umană. În acest sens, a fost constituit un grup de voluntari, care a fost supus la  o serie teste, menite să stabilească diferenţele de comportament şi de caracter ale fiecărui subiect. A urmat etapa a doua: „jocul de-a dictatura”, când participanţii au intrat în rolul liderului absolut, având posibilitatea de-a lua decizii, printre care şi „diminuarea sau chiar eliminarea totală a profitului sub formă de dividende la membrii grupului, proporţional cu creşterea propriilor venituri”. Rezultatele au confirmat ipoteza expusă iniţial: subiecţii care aveau tare de comportament legate de onestitate n-au rezistat tentaţiilor, gradul lor de coruptibilitate crescând odată cu puterea investită. Dar şi cei oneşti s-au arătat a fi coruptibili. Nici un participant nu a fost imun la natura corozivă a puterii. Soluţia la care au ajuns cercetătorii pentru diminuarea efectelor nocive ale puterii a fost: supravegherea. Menţinerea sub control a liderilor, prin crearea unor instituţii şi mecanisme care să nu permită liderilor să ajungă să deţină puterea supremă. Uşor de spus, greu de făcut.

Noile forme de dictatură, din ce în ce mai subtile, pe cât de insesizabile, pe atât de periculoase, ne arată însă că nici un mecanism şi nici o instituţie nu pot dezamorsa tendinţa de a se ajunge, sub o formă sau alta, la controlul absolut asupra societăţii, şi asta deoarece cei care răspund de supraveghere sunt tentaţi să preia în mod nevăzut pârghiile puterii. În fond, serviciile secrete trăiesc sub obsesia că orice formă de libertate trebuie controlată. Controlul se face prin manipulare, care devine, iată, una din formele dictaturii. Desigur, a celei democratice.

Singura soluţie de rezolvare a problemei puterii este suprasaturaţia. Ajuns la suprasaturaţie, dictatorul îşi pierde simţul raţiunii, corupând prin acţiunile sale, din ce în ce mai aberante, puterea care i-a fost dată. Şi astfel, atunci când nu mai e nici o speranţă de schimbare, puterea se surpă de la sine.

Nimeni nu poate scăpa de tentaţia puterii. Ea e un sentiment cu rădăcinile adânc împlântate în conştientul şi subconştientul omului. În momentul în care cineva, apelând la raţiune sau voinţă sau, de ce nu?, la credinţă, caută să-şi smulgă din suflet această dorinţă, va constata că e golit de o parte din forţa sa vitală.

Setea de putere îl bântuie pe dascălul de vocaţie, dar şi pe elevul silitor. De ea nu scapă nici oratorul, nici preotul, nici filozoful şi nici călugărul ce se refugiază în chilia sa ca să fie cât mai departe de tentaţiile lumii.

Dominaţia asupra celuilalt poate fi făcută prin forţă, dar şi prin smerenie duhovnicească. În Pateric se povesteşte, de pildă, că într-o zi o ceată de tâlhari a năvălit în chilia avvei Ioan Persanul şi că, după ce răufăcătorii l-au deposedat de toată sărăcia lui, el a luat un lighean şi i-a rugat să-l lase să le spele picioarele. Şi atunci hoţii, treziţi ca dintr-o transă, s-au ruşinat şi s-au pocăit pentru totdeauna. Aceasta deoarece în sufletul lor a pătruns căinţa. Sau poate că ei n-au putut rezista ispitei de-a urma, călcând prin deşert, calea celor doisprezece apostoli, cărora Iisus le-a spălat picioarele. Tentaţia de a deveni apostoli era prea mare. La rândul său, avva Ioan Persanul a avut un moment de cumpănă, gândindu-se că făcând acest gest l-a sfidat pe Iisus. De aceea, el s-a căit încercând să aducă în suflet starea de smerenie. Dar imaginile chipurilor iluminate ale adulatorilor săi şi imaginile aureolelor oglindite în apa murdară din lighean continua să-l tulbure. Cine i-a dus spre pocăinţă, se întreba în chilia sa pustnicul, eu sau Mântuitorul? „În tine a coborât Mântuitorul, o clipă ai fost El, şi asta ar fi trebuit să-ţi fie de ajuns”, îi răspundeau pereţii reverberând în pustiu gândurile lui. Iar din pustiu răsunau acum alte voci şi alte ispite, de care pustnicul nu se putea mântui nici ziua, nici noaptea: „Dacă ai fost Iisus, de ce nu poţi să rămâi Iisus pe totdeauna?”.

Într-un articol dedicat lui Samuel Beckett, Eugen Ionescu spune că nu condiţia socială sau politică îl împinge pe om spre suferinţă. Suferinţa omului are o cauză existenţială şi o alta ancestrală, metafizică. „Toate societăţile sunt rele, întreaga omenire, întreaga creaţie trăieşte de la început în suferinţă. Dacă devii conştient de lucrul acesta, nu poţi să nu suferi. Dacă nu devii conştient de el, îl resimţi ca pe o suferinţă inconştientă. A te naşte şi a muri, iar între naştere şi moarte a ucide pentru a te hrăni nu e admisibil. Creaţiunea e ratată. Trebuie refăcută. Nu ne vorbesc Cărţile Sfinte de o lume reînnoită?” Prin urmare răul trebuie căutat în modul în care a fost croită lumea. Setea de putere, de dominaţie asupra celorlalţi, ţine în fond de supravieţuire. „Condiţia socială nu face decât să atenueze întrucâtva sau să agraveze răul fundamental de-a fi în lume; orice viaţă înseamnă luptă şi suferinţă. Întregul univers e suferinţă: agresiune, apărare – iată esenţa vieţii. Ne apărăm, luptăm unii contra altora, ne devorăm unii pe alţii, ca să mănânci, eşti obligat să ucizi, deoarece trăim într-o economie închisă: nimic nu vine de aiurea… Fiecare parte agonizează pentru toţi şi pentru totul. Moleculele noastre se devoră şi ele unele pe altele. Dacă priveşti la microscop o picătură de apă ori o picătură de sânge, vezi în ea război, destrucţie, masacru… Asta-i legea naturii, legea vieţii”, afirmă Eugen Ionescu. Dacă Dumnezeu doreşte, după cum spun Cărţile Sfinte, să facă o lume nouă, atunci ar trebui s-o facă după alte legi şi alte principii. Răul existenţial ce propulsează setea de putere nu-l pot stopa nici democraţiile, nici revoluţiile, care, după cum spune autorul Rinocerilor, nu fac decât „să înfunde şi mai adânc omul în nenorocirea lui”.

Tentaţia dobândirii puterii absolute, inclusiv aceea de creare a unei lumi noi, a bântuit multe spirite începând cu antichitate şi până în prezent. În fond şi Napoleon, şi Hitler, ca să nu mai vorbim de Lenin, Stalin, Mao sau chiar Ceauşescu au încercat să schimbe lumea după chipul şi asemănarea lor. Crearea omului nou şi a unei societăţi mai drepte s-a soldat întotdeauna cu eşec. Între timp însă lumea a evoluat, iar mijloacele de dominare s-au pervertit, căpătând forme din ce în mai subtile, mai halucinante. Setea de putere a rămas însă aceeaşi. Spaţiul real s-a intersectat cu cel virtual, dând naştere la noi tentaţii.

Zilele acestea se vehicula ideea că în ultima perioadă Google dezvoltă tehnică militară bazată pe roboţi, dorind ca „până în 2030 să aibă tehnologia necesară pentru a introduce în corpul omenesc milioane de nanoboţi (mini-roboţi, de dimensiune moleculară)”, prin intermediul cărora creierul uman să poată fi conectat pe internet, iar neocortexul la computer! Nici Facebook-ul nu se lasă mai prejos, investind miliarde de dolari în industria realităţii virtuale. În ce scop, aflăm de la însuşi Mark Zuckerberg, co-fondatorul şi preşedintele reţelei Facebook, care afirmă că „dezvoltă Realitatea Virtuală, întrucât cea reală i se pare nesatisfăcătoare, aceasta putând deveni mai bună decât lumea reală în care trăim".

Iată deci că nu suntem departe de recreare lumii, după alte legi şi alte principii. În această lumea nouă s-ar putea să nu mai existe luptă pentru putere şi spaţiul vital. Milioanele sau miliardele de mini-roboţi injectaţi în corpul uman vor elimina, din start, orice concurenţă. Desigur, omul Google nu va gândi cu propriul său creier. Gândurile sale vor fi induse de reţea. Şi dacă reţeaua va considera că nu e cazul să lupte, nu va lupta. Iar dacă va crede că e cazul ca omul Google sau omul Facebook să iasă în stradă, atunci acesta va ieşi în stradă, protestând în spaţiul real. Deocamdată, suntem la mijlocul drumului. Şi observăm că reţelele de socializare scot la proteste zeci, sute de mii de oameni, care răspund la comandă fără să li se fi injectat în vene doze mai mari sau mai mici de nanoboţi…

Nichita Danilov este scriitor şi publicist