Oraş în asfinţit

miercuri, 15 aprilie 2020, 01:51
1 MIN
 Oraş în asfinţit

Să vezi oraşul acum, în vremuri de bolişte, mai ales la asfinţit, într-o lumină nefirească, fără soare, este o experienţă căreia cu greu îi pot găsi un adjectiv – neliniştitoare în orice caz. Străzile goale, pieţele, intersecţiile, spaţiile cu automobile părăsite – toate îţi generează în suflet o nelinişte venită de niciunde. Până şi blocurile par nepopulate. Mai sunt oameni în ele? 

La bisericile din oraş se ţin slujbe fără creştini. Pe Sărărie, la bisericile de acolo, parcă ai intrat înntr-o proză magică latino-americană. Popii cântă în microfoane, dascălii dau răspunsurile, dar nimeni nu este în biserică. Apoi iarăşi preoţii: „Pace vouă tuturooor!” Clopotele răsună nu ştiu cum, în gol, de niciunde spre niciunde. E pretutindeni un fel de aşteptare fără sens. Spaţiile acestea goale interzic orice speranţă. Dar va fi existat vreodată speranţă?

Abia-abia vezi oameni, de obicei în depărtare, spectre care accentuează singurătatea. Iar măştile de pe feţele lor te strâng în spate. Reminiscenţe din filme despre lepre şi alte molime îţi fulgeră prin minte. Totul pare alcătuit din reminiscenţe: clădirile albe cu umbre lungi pe care parcă nu le recunoşti acum, parcurile pustii cu bănci strâmbe, statuile inutile cu oameni pe cai sau cu mâinile făcând gesturi fără noimă. Parcă nu mai trăieşti în contingent. Încremenirea aceasta, lumina nefirească şi umbrele lungi sunt dintr-o distopie. Urmăreşti lumea printr-un geam, în tăcere, lipsit de fondul sonor al universului, ca într-un tablou al lui de Chirico: cu un oraş mort, încremenit, fără oameni, cu umbrele lungi, întinse peste tot. Au rămas doar urmele unei civilizaţii necunoscute, amprenta melancolică a trecerii oamenilor prin lume.

Îmi imaginez că şi-n case oamenii se cufundă în aceeaşi singurătate şi plictiseală ca-n filmele lui Michelangelo Antonioni. Deschid televizoarele, butonează cu înfrigurare, dar nu găsesc nimic nou, nu află unguentul atotalinător al distracţiei, fără de care suntem ca şi morţi (îmi închipui că este al naibii de greu pentru cei nedeprinşi cu lectura, cu privitul în albume sau cu cugetarea). În loc – iarăşi imagini cu oraşe-Hiroshime fără oameni, rămase în picioare prin cine ştie ce bizarerie stevenspielbergiană; şi o voce metalică, un Big Brother, care numără şi numără precum cariul în grindă infectaţii, dezinfectaţii şi morţii, iar apoi îţi dictează: STAI ÎN CASĂ! Şi în toţi – tineri sau bătrâni, albi, mulatri sau negri, analfabeţi sau academicieni – pătrunde aceeaşi gândire de iepure nevrozat şi aceeaşi panică, o frică insidioasă, care roade ca un vierme în măr.

Apoi alţi Big Brother internaţionali, precum OMS, care-ţi urlă în urechi: STAI DRACULUI ÎN CASĂ! Şi alte ordine-dulci, dar tot ordine: „Păstrează legătura cu cei dragi sunându-i în fiecare zi!” etc., etc. Apoi iarăşi – infectaţii, dezinfectaţii şi morţii tot mai mulţi, tot mai fără speranţă; nu morţii în urma accidentelor de maşină (milioane şi milioane anual), nu morţii de cancer sau de afecţiuni pulmonare (tot milioane!), nu morţii în urma poluării, căci murim cu toţii câte un pic, zi de zi, fără să ne dăm seama şi fără ca mass-meduza să strângă şi să răscolească acest subiect cu multele ei braţe. Nuuu! Se bate toba mare pe o singură temă: morţii de COVID-19. Numai ei. Ţine minte, bagă-ţi în cap treaba asta, până ce te apucă tremuriciul, până ce devii tu bătut în cap, tu oricând victimă, tu, potenţial-coronavisatule!

Deschizi calculatorul cu speranţa unei circumnavigaţii computerizate şi a unui ocean pacific de desfătări. Dar tu, biet măgellănel în fotoliu, ai o cruntă dezamăgire. Naufragiezi în pandemia globală on-line. De unde te credeai spectator cu ceva frică în cîrcă, acum nu mai eşti numai înfricoşat martor, ci şi potenţială victimă. Aceasta ţi se sugerează insistent. Şi frica te apasă ca un pietroi pe piept, îţi îngheaţă sângele în vine.

Moartea nevăzută se furişează ca o momâie cu mască, fără coasă şi deloc prostuţă ca Moartea din poveşti, pe care o poţi duce de nas. O vezi, ba n-o vezi, apare şi dispare din umbra clădirilor goale, dar tu ştii că este acolo, mereu acolo, vine din televizor, din mass-media, de la radio-şanţul ţaţelor, iar tu poţi să fii oricând victima ei, poţi să păşeşti oricând de la treapta „sănătos” la treapta mai joasă „infectat”, iar apoi să cobori acolo de unde nu mai poţi coborî – nivelul ultim, „mort”. Ai ştiut teoretic aceste lucruri, dar acum le simţi din postura de potenţială victimă până în vârful unghiilor. Acum înţelegi cu adevărat vorba „ţi se face părul măciucă”.

*

Drept urmare, devii tot mai belicos, căci frica naşte furia, răutatea animalică, de bursuc izolat în bârlog, cum şi tu eşti izolat în casa, care nu-ţi mai pare acasă. Şi muşti. Cauţi sămânţă de zâzanie, cârteşti şi mai mult ca înainte: că apelul Preşedintelui e discriminatoriu… că cele două săptămâni de carantină… că medicii nu-şi fac treaba, asistentele… că ţiganii, mama lor, vin de Paşti şi… că diasporenii… Aşa începe delirul căutării vinovaţilor, căci e musai, nu-i aşa, să existe nişte vinovaţi, întotdeauna alţii, niciodată tu. Aşa apar denunţătorii şi gardienii voluntari recrutaţi dintre cetăţenii cei mai „responsabili şi destoinici”. Urmează apoi alienarea oamenilor şi naţiunilor.

*

Sigur, n-am ajuns acolo, Slavă Domnului! Cea mai mare parte a românilor nu gândeşte aşa. Dar îţi rămâne ca un zaţ de cafea pe fundul sufletului sentimentul că omul nu se schimbă, că la vremuri de restrişte apare fiara din om, care, de pildă, aruncă dezinfectant în camera unei asistente, n-o lasă pe alta să intre în magazin, rânjeşte la căpşunari, bunăoară, sau latră împotriva fierarilor-betonişti, că ei câştigă în Occident, dar „copiii se fac golani acasă şi nevastă-sa curvă”, cum zicea mai anţărţ Ioan Rus şi cum gândesc în continuare mulţi.

De această parte frustrată a populaţiei să ne temem, de umbrele ei lungi lăsate pe lume. Să ne punem în pantofii ei şi să le punem ştaifurile noastre. De aceea am scris ce-am scris.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Comentarii