Oraşul frumos

Indiferent de forţa culturii, de epocă, de resursele economice disponibile, dezvoltarea oraşului nu a putut fi stăpânită estetic, în totalitate, niciodată. Totdeauna au rămas resturi, zone ale sărăciei la discreţia întâmplătorului. Apariţia urbanismului ca disciplină autonomă a pus în scenă, simultan, două teme. Una preocupată de oraşul frumos, de compunerea lui armonioasă, alta sistemică în care funcţionalitatea, eficienţa, unui organism atât de complicat este prioritară. Chiar dacă cu trecerea timpului, funcţionalizarea şi tehnologizarea spaţiului urban au devenit criterii dominante, câştigătoare în privinţa creşterii calităţii vieţii sunt oraşele interesate, în aceeaşi măsură, de frumuseţe în accepţia clasică a conceptului. Asemenea oraşe, Sighişoara, Târnovo, Novi Sad, dacă facem referire la exemple din proximitate sunt permanent căutate de turişti. Memoria pietrei atrage, oriunde, ca un magnet.

Sighișoara, Tarnovo, Novi Sad

Pasul decisiv, cu efecte spectaculoase, este insistenţa inspirată pe regula de urbanism considerată cea mai elocventă într-un context dat. Respectată cu rigoare multă vreme, regula respectivă conferă monumentalitate întregului ansamblu urban prin unicitate. Exemplele următoare, de calibre diferite, ilustrează ce vreau să spun. Între 1853-1870, Haussmann, prefectul Parisului, a impus regula bulevardelor cu clădiri similare de aceeaşi înălţime: parter-mezanin, trei etaje şi mansardă. Sunt create astfel perspective controlate pentru monumentele de arhitectură păstrate. Este un exemplu celebru de înlocuire a patrimoniului istoric cu o structură urbană de calitate. La Florenţa a fost şi este respectată, pentru întreg oraşul istoric, regula unităţii de material. Sunt permise numai piatra, lemnul şi olanele astfel încât oraşul are o plasticitate perenă. În orăşelul Mikonos, toate clădirile sunt albe, cu tâmplărie de lemn intens colorată, în special în albastru. Succesul incontestabil al acestor „reguli de aur” respectate de toată comunitatea, vizibile în forţa imaginii de ansamblu a oraşelor care le adoptă sugerează necesitatea imaginării unor reguli de aceeaşi natură pentru orice oraş aflat în căutarea definirii propriei personalităţi.

Paris, Florența, Mykonos

„Iaşul este o mare istorie a poporului român”, spunea Lucian Blaga. „Iaşul este prin sine însuşi un muzeu naţional”, spunea Nicolae Iorga. „Iaşul a rămas un muzeu al amintirilor. Dau slavă lui Dumnezeu că se păstrează şi se va mai păstra aşa multă vreme pentru sufletul nostru”, spunea şi Mihail Sadoveanu a cărui casă din Copou se înscria perfect în această imagine. Evident, toate aceste caracterizări superlative sunt despre oraşului istoric. Nu este greu să dăm dreptate acestor personalităţi ale culturii noastre câtă vreme oraşul elogiat rezistă oricărei comparaţii.

Dacă aceleaşi personalităţi ar avea în faţa ochilor Iaşul de astăzi l-ar recunoaşte cu dificultate. O dată cu noua Piaţă a Unirii, intervenţiile destructurante în ţesutul oraşului au devenit regulă. Astăzi, ponderea noilor construcţii în raport cu cele de patrimoniu este zdrobitoare, la propriu, şi la figurat. Defectul clădirilor noi este sărăcia materialelor şi tehnologiilor asociată cu sărăcia conceptelor, a viziunilor de arhitectură şi urbanism. Este o caracterizare subiectivă, relativă, întrucât nu există ca în alte ţări normale, responsabile pentru cultura lor, studii de specialitate vizând identificarea noilor valori de patrimoniu şi tratarea lor ca atare. Riscul este mare întrucât posibilitatea de a desfigura puţina arhitectură valoroasă este reală.

Prin urmare Iaşul a ales, mai degrabă întâmplător decât planificat, mai degrabă inconştient decât conştient, calea dezvoltării deschise, cu vechiul şi noul asociate la fiecare pas, de cele mai multe ori în compuneri nefericite. Expansiunea informă în teritoriul urban extins prin construcţii cu varietate necontrolată exclude frumosul. Urbanismul administrat prin „comitete şi comiţii” şi-a dovedit ineficienţa. Preocupate de litera legii, de funcţionalitatea restrictivă, comisiile sunt incapabile să susţină creşterea frumoasă a oraşului şi, mai ales, sunt ineficiente în susţinerea, stimularea creaţiei de arhitectură. Raportul între labirintul cât mai sofisticat al procesului de autorizare şi efectele lui deplorabile reflectate în imaginea oraşului este direct proporţional. Indiferent de cauzele anulării valenţelor estetice ale oraşului istoric este evident că pentru a creşte frumos Iaşul are nevoie de o nouă viziune. Dar nu numai Iaşul, ţara întreagă. În consecinţă este necesară o altă viziune legislativă prin care urbanismul să-şi capete dreptul de activitate culturală fundamentală.

Dezvoltarea în viitor a Iaşului presupune alt model cu accent apăsat pe calitatea creaţiei contemporane. Un asemenea model este oraşul Genova.

Genova

Dar, spectaculos, cu adevărat reprezentativ, ar fi ca Iaşul să devină prin el însuşi, un model naţional şi internaţional de dezvoltare urbană, nu-i aşa?

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului