Oxigen pentru memorie

Ca fost redactor şi secretar responsabil de redacţie al revistei studenţeşti Dialog (fosta Alma mater între 1969 şi 1974) din toamna lui 1985 până-n vara lui 1988 (când am absolvit), Sorin Bocancea mi-a adresat patru întrebări, răspunsurile-mi fiind inserate sub formă de citare înglobată-n ceea ce reprezintă una din metodele de realizare a acestui vast demers, anume prezentarea şi (după caz) discutarea persoană de persoană de către cei doi autori. Iată-mi răspunsurile, uşor scurtate:

– Cum ai ajuns la revistă?

– Am devenit student la Iaşi în 1984. Încă din primul an de studenţie, am fost invitat de Andrei Corbea, care-mi era lector la germană, să vin la Dialog, dar am refuzat, considerând că nu ştiu suficient de bine limba română pentru a scrie la o revistă, fie ea şi studenţească. În toamna lui 1985, invitaţia a fost reiterată şi, da, după un an de studenţie la Iaşi, pot spune că mă simţeam mai sigur pe limba română, astfel încât m-am alăturat redacţiei revistei studenţeşti a UAIC. Concret, prima dată am făcut un mic interviu cu o scriitoare germană (Ursula Krechel, din RFG!) pe care apoi l-am şi tradus, desigur, în română. În acelaşi număr am publicat şi prima mea traducere de proză (în colaborare cu Lucia Crăcană), anume nişte fragmente din romanul Jahrestage ("Zilele anului") al scriitorului german Uwe Johnson (1934-1984, afirmat în RDG, dar emigrat în RFG).

– Cum ai devenit secretar responsabil de redacţie?

– Cred că datorită ochiului meu atent: chiar îmi plăcea să scriu şi să lucrez cu texte (atunci, la Dialog, m-am ales cu microbul presei) şi începusem să fac şi corectură pe şpalturi.

– Ai avut probleme cu cenzorii?

– Direct, niciodată. La cenzori se duceau cu mapa fiecărui număr redactorul-şef, "adjuncţii". În ce mă priveşte, o singură dată mi-a fost cenzurat un text – o pseudo-recenzie la o carte a Anei Blandiana (Autoportret cu palimpsest, 1985), pseudo-recenzie pentru că era prima mea încercare de genul acesta, iar articolul meu se compunea, în principal, dintr-un lanţ de citate citibile ca subversive în contextul totalitarismului de atunci. Ei bine, cireaşa de pe tort a fost chiar ultima sau penultima frază citată – şi asta a fost cenzurată (tăiată, adică).

– Ce întâmplare veselă sau tristă ţi-a rămas în minte?

– Hm, zău dacă-mi aduc aminte de vreo întâmplare concretă veselă. Culmea, nici de vreuna propriu-zis tristă! Cel puţin nu legat de revista studenţească. Altfel, personal am avut cel puţin o experienţă ieşită din comun şi, cred, demnă de povestit, anume chiar la ultima mea participare la tabăra de presă pentru revistele studenţeşti, deci în vara lui 1988 (la Buşteni, de data asta): în paralel cu tabăra de presă, avea loc tot acolo şi tabăra studenţească de creaţie literară. La un moment dat, s-a pus problema să participe şi cineva din Centrul Universitar Iaşi – altminteri deloc reprezentat în tabăra de creaţie! – la o lectură-cenaclu condusă de Laurenţiu Ulici, iar colegii mei de la Dialog m-au convins să mă duc eu, pentru că publicasem poezii în revista noastră. Şi-aşa am ajuns eu, un sas din Amnaş/Sibiu, să reprezint Iaşul, citind acolo, printre altele, poezia despre Veneţia (întâmplător chiar prima poezie scrisă direct în limba română, prin 1987):

ţin morţiş să scriu şi eu/ despre Veneţia/ toţi marii poeţi/ scriu doară/ mai devreme sau mai târziu/ ceva/ despre Veneţia!// dar cum n-am fost niciodată/ la Veneţia/ şi nici nu cred s-ajung vreodată/ la Veneţia/ asta e cam tot/ ce pot/ să scriu/ despre Veneţia.

În toamna aceluiaşi an, Constanţa Buzea a publicat un grupaj de poezii de la acea lectură-cenaclu în revista Amfiteatru, iar nu mică mi-a fost mirarea să descopăr printre poemele selectate şi unul de-al meu. Nu, de bună seamă că n-a fost despre Veneţia, ci drum de ţară, un text niţel mai poetic (ca să nu zic: mai "cuminte").

Oxigen pentru memorie

Dar iată că unul din meritele cărţii e şi acesta: îţi trezeşte noi amintiri, memoria primeşte oxigen! După ce am frunzărit volumul, oprindu-mă în special la foşti colegi de redacţie ori alţi cunoscuţi, mi-am amintit că au existat, ce naiba, chiar şi chestii vesele. De pildă, în cadrul taberelor de presă se realiza, spre sfârşit, şi câte-o Foaie de către reprezentanţii fiecărui centru universitar. În 1987, la Izvorul Mureşului, Foia CUI (deci a Centrului Universitar Iaşi) a fost scrisă pe-o bucată mare de placaj, iar pentru texte se făcea un soi de brain-storming. La un moment dat, Silviu Alupei a strigat cu voce de Păunescu (Adrian, desigur): "Tot ce-i verde să fie recoltat!" Râsete-n delir.

Şi mi-am mai amintit de-o chestie: anume că placajul, mare fiind, trebuia cumva tăiat. Şi-am scos eu briceagul elveţian şi-am deschis micul ferăstrău, spre uluirea colegilor! Moment în care intru-n dubii: aveam eu deja briceagul meu elveţian în 1987? Stai să verific. Îl sun pe Marius Cristian: da, bre, îl aveai, îmi confirmă el. Şi-am mai aflat de la Marius faptul că placajul nostru avea ca subtitlu (titlul nu şi-l mai aminteşte nici el) "Foaie suspendată". Deranjant – a doua zi a fost "suspendată" (dată jos) şi, culmea, ar fi luat-o cu el regretatul poet Cristian Popescu!?

Cu ocazia convorbirii noastre, Marius şi-a mai amintit apoi nişte versuri ale lui Sterian Pricope de pe foaia-placaj: Afară-i frig şi încă noapte./ În staul vacile mai dorm/ Visând producţii mari de lapte…

Sunt convins că, asemenea mie, mulţi îşi vor aminti multe detalii, vesele ori triste, din acei 20 de ani de presă studenţească.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video