Pacient la stat m-aş duce

Nimeni nu e mulţumit de sistemul de sănătate de la noi. E, probabil, cel mai prost văzut dintre toate sistemele care oferă servicii publice. Şi nu-i de mirare, pentru că, dincolo de realitate, care nici ea nu-i tocmai brează, percepţia publicului asupra sistemului de sănătate e potenţată de cel puţin două condiţii prealabile. 

În primul rând pentru că atunci când vorbim de sănătate, exigenţele şi aşteptările publicului sunt extrem de ridicate. Toţi ne temem de boli şi, deşi nu toţi o şi recunoaştem, de moarte, aşa că e vital să ştii că sistemul te va trata cum trebuie. La limită, e pe viaţă şi pe moarte şi nimeni nu glumeşte cu asta. Aşadar, dacă ceva nu merge cum trebuie în sistem, sărim ca arşi. E zona în care sensibiltatea noastră la „veşti proaste” e maximă. 

În al doilea rând pentru că e sistemul la care suntem expuşi cei mai mulţi dintre noi. Practic, sută la sută, că nu există om să nu aibă de-a face cu un spital măcar o dată în viaţă sau să nu fi avut pe cineva drag care să-i fie sau să-i fi fost „client”. Nu ştiu statistici şi nu ştiu nici dacă există, dar, foarte probabil, în medie, un român are de-a face cu sistemul de sănătate, de-a lungul unei vieţi, de cel puţin câteva zeci de ori. Deci nu doar că suntem extrem de sensibili la mersul sistemului, dar suntem şi extrem de expuşi lui.

În ultimul an, am stat internat într-o clinică a unui mare spital de stat din Iaşi, circa două săptămâni. Vreo cinci zile anul trecut prin iulie, nouă zile recent. Am avut de-a face cu aceiaşi medici, cam aceleaşi asistente/ asistenţi, infirmiere/ infirmieri, femei de serviciu. În ambele dăţi a fost vorba de o operaţie, aşadar am experimentat cam întreaga gamă de servicii şi tratamente pe care ţi le oferă un spital. Şi am fost atent la tot ce s-a întâmplat acolo, am încercat să aflu cât mai multe, pentru că am vrut să înţeleg. Am profitat de statutul meu de pacient ca să-mi dau seama cam cum funcţionează lucrurile în sistem oarecum de la firul ierbii. Iată, pe scurt, ce-am înţeles.

Încep, fără să insist însă, pentru că e răsştiut şi răsvorbit, cu ce nu-i deloc în regulă în mod evident: precaritatea condiţiilor în care se desfăşoară munca şi viaţa celor din spital. E cert că, cu sau fără corupţie, situaţia „jalnică” e rodul fie a unei subfinanţări, fie a unei proaste prioritizări în folosirea banilor, cel mai probabil şi una, şi alta. Iar de asta nu-s responsabili decât decidenţii din sistem şi, prin extensie, politicienii care fac şi desfac legi. Iar decidenţii din sistem sunt „zeii”, de la cei din minister, până la directorii de spitale.

Astea fiind condiţiile, este evident că centrul de greutate se mută masiv pe oamenii care muncesc efectiv în sistem, la baza lui, nu cei din birouri. Şi nu cred că există ceva în ţara asta în care calitatea oamenilor, a personalului, să conteze atât de mult ca într-un spital. Dar n-ar trebui să fie aşa. N-ar trebui ca pacientul să fie „la mâna” unor oameni. Nu pentru că oamenii din sistem ar fi răi, nici vorbă să fie astfel, ci pentru că, dacă vrei ca un sistem să meargă bine, reglează-i în primul rând mecanismele şi dă-i proceduri corecte. Dacă ajunge „la mâna” oamenilor, înseamnă că sistemul e prost făcut şi prost administrat.

La noi, în prea mare măsură, sistemul depinde de oamenii din el. Şi cum oamenii nu sunt nici perfecţi, nu-s nici mereu în cea mai bună formă, sistemul va da, inevitabil, rateuri. Şi nu poţi blama, din principiu, oamenii din el pentru asta. Nu vorbim, evident, de cazuri concrete, în care culpa e demonstrabilă dincolo de orice dubiu. Vorbim de imensa zonă gri a cazurilor în care oamenii din sistem greşesc pentru că pur şi simplu „sunt supuşi greşelii” şi care la noi e imensă pentru că sistemul o permite şi o întreţine.

În cele două săptămâni cât am stat în clinica spitalul de stat în ultimul an, am avut de-a face cu o majoritate covârşitoare de oameni buni. Nu mă bag la asta cu „profesionişti”, că ar trebui să mă pricep cel puţin la fel ca ei ca să-mi dau cu părerea, ci la calitatea lor umană. Şi eu nu sunt vreunul din ăla „înţelegător”, dimpotrivă, sunt o fire extrem de critică. Dar am încercat să fiu corect, cât de cât obiectiv şi, nu în ultimul rând, să mă pun şi în pielea lor. Şi mi-a dat cu plus.

Oamenii de la baza sistemului de sănătate, cei care stau zi de zi cu pacienţii, sunt cei care salvează ce mai e de slavat din el. Cu toate „păcatele” lor, care-s şi ale noastre oriunde ne-am duce jobul şi existenţa, ei sunt singurii care merită apreciaţi şi susţinuţi. De la medic, la femeie de serviciu, în proporţie covârşitoare.