Paşi prin codrul de beton

Ştirea cu Alina Ciucu, ucisă, pe cât îmi dau seama, marţea trecută, la Bucureşti, în staţia de metrou Dristor. Nu e un caz de contras sub auspiciile rubricii mele, desigur. Dar întâmplarea face să citesc ştirea asta imediat după una cumva asemănătoare, de la noi. Asemănătoare în absurditatea ei. În Dristor, o fată de 25 de ani este împinsă pe şine, în calea trenului. Cade, se ridică, dă să urce îndărăt, dar este împinsă nou, cu piciorul. La noi, într-un sat situat la vreo 20 de kilometri de vama Sculeni (Petreşti, raionul Ungheni), un individ se apucă, beat rău, să-şi bată copilul, un băieţel de 11 ani, pentru că acela n-ar fi hrănit viţelul din gospodărie la timp. Lovituri în burtă, grele, fără minte şi fără pic de milă, într-un puseu pe care fiara de părinte nu cred că şi-l poate explica. Nici acum, nici sigur mai târziu, după cei 12 ani de închisoare la care a fost condamnat, puştiul stingându-se două zile mai târziu, în chinuri de neimaginat.

Două cazuri din multe altele. Din foarte multe altele. La noi, cel puţin, s-au înmulţit. Sunt absurde, iraţionale, fiindcă pornesc din zone pe care niciun considerent cât de cât rezonabil nu le poate controla. De ce a fost omorât, de exemplu, acum nu demult un tânăr din capitală, oprit de agenţii de patrulare şi dus la poliţie, în izolator, unde a fost bătut bestial, şi de temniceri, şi de aşa-zişii colegi de celulă (pe Net au apărut şi secvenţe înregistrare de camerele de luat vederi; curios, unde erau cei plătiţi să stea cu ochii pe monitoare?), până când şi-a dat duhul. Am citit cu stupoare concluzia medico-legală: pneumonie! Încă o moarte gratuită, căreia îi poţi găsi, cel mult, nişte explicaţii tehnice din care însă, când urci câteva trepte, ca să poţi cuprinde cazul, nu se alege nimic. A, că era, cum spune poliţia, violent, că vorbea urât? Păi, ce, gradații din domeniu vorbesc în versuri şi se închină calofiliei? Ştim prea bine ce brute, unele cu sechele zdravene, s-au cuibărit la interne şi pe mâna căror dezaxați încapi când ghinionul te împinge într-acolo.

Dar de-aici la a-i face omului – luat în dimensiunea lui absolută, biblică – de petrecanie e o cale pe care n-o poţi parcurge decât în anumite condiţii şi cu anumit preţ – acela al abdicării de la uman. Probabil uşor de plătit, dacă judeci după felul nonşalant în care unii curmă viaţa altora: nu doar moartea s-a rutinat în această interminabilă tranziţie (şi în locuri, totuşi, mioritice, blânde, măcar generic), ci şi omorul e pe cale să devină, dacă n-a şi devenit, un fapt divers. Dar asta e chiar ultima redută, ultimul scrupul. Ce ne aşteaptă dacă într-o zi trecem cu toţii, la unison, de linia demarcatoare? Ieşi din casă, faci un drum, urci în troleu, cobori după o vreme şi te pomeneşti într-un infern cât se poate de recognoscibil: aceleaşi feţe, aceleaşi străzi şi case, dar fără fina barieră care ne ţine pe toţi dincoace de zoologie.

Sentimentul ăsta îl am de la o vreme bătând străzile Chişinăului. Mai ţin minte bine cum arăta acum treizeci de ani. Nu avea nici termopanele de azi, nici maşinile de lux. Avea însă – ştiu că dau apă la moara instalatorilor de etichete – ceva cordial, spre deosebire de avatarul lui de acum. O lume, cea revolută, cu multiplele ei păcate, dar care îţi procura totuşi – şi nu e nostalgie ce spun – minimul sentiment de siguranţă. Şi asta de acum, în care păşeşti ca într-un codru din sticlă şi beton, cu o instinctivă prudenţă.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova