Pe urmele incaşilor (II)

Peru modern e o ţară compusă din două ţări – cea din munţi şi cea litorală – fiecare cu amintirile şi destinul ei. Ca să ajungi pe tărâmul legendar de la Guzco şi pe valea râului Urubamba, trebuie să străbaţi munţii înalţi cu riscurile de rigoare, aproape la fel ca pe vremea conchistadorilor din veacul al XVI-lea, singura diferenţă fiind autocarul care te poartă de-a curmezişul acestora. Munţii au rămas în proprietatea simbolică a incaşilor. Aşa au şi supravieţuit, la adăpostul citadelei andine. Şi aşa ne putem explica de ce Peru are cea mai mare populaţie indigenă din toată America Latină.

Faci 24 de ore de la Lima la Cuzco, într-un autocar cu servicii impecabile. E cel mai dezvoltat mijloc de transport din Peru. De aceea, autogara din Lima arată ca un aeroport de dimensiuni mari. Drumul e anevoios, iar pe alocuri chiar periculos. Nu e de cea mai bună calitate, dar nici dezastruos. Pe multe porţiuni mergi pe buza prăpăstiilor, la fel ca-n Himalaya. Anzii sunt maiestuoşi, înălţându-se ameţitor către cer. Vârfurile sunt veşnic îngheţate, transpunându-te într-o atmosferă feerică. În iunie, când am ajuns noi acolo, era iarnă în emisfera australă. Pantele munţilor sunt acoperite de o pădure plăpândă, dacă nu sunt deplin golaşi. În măruntaiele lor sunt încă bogăţii importante de aur, diamante, argint şi altele, care nu fac însă din Peru o ţară bogată. Paradoxul tărâmurilor cucerite de puteri străine rapace şi lipsite de viziune. Invers decât în America de Nord, unde cucerirea engleză, în principal, a adus nu doar o politică de distrugere a indigenilor, la fel ca cea a spaniolilor, în America de Sud şi Centrală, dar mai ales a reuşit să construiască instituţii incluzive care au generat ulterior democraţie şi prosperitate.

Aşezările din munţi sunt mici şi sărace, însă decente, în contradicţie cu celebrele favelas lăsate în urmă, pe litoral, şi populate de o lume fără speranţă. Începi să îi vezi pe urmaşii incaşilor, toţi de talie mică, precum majoritatea neamurilor de munteni, cu feţele tăbăcite de vântul aspru de pe creste, îmbrăcaţi demn în superbele lor costume viu colorate, ţesute din lâna fină de alpaca ori din cea aspră de lamă. Te întâmpină cu o sobrietate demnă, dar tristă, de parcă tragicul istoriei s-ar fi întipărit pe chipurile lor brăzdate de riduri adânci. Îţi oferă neagresiv, cu tandreţe şi parcă resemnaţi, splendidele lor ţesături artizanale. Aşa vor fi arătând mai toate popoarele neiubite ale istoriei, victime ale furtunilor acesteia. Citesc pe chipurile lor, în conduita lor calmă şi în privirile lor melancolice, o iremediabilă tristeţe existenţială. Rar mi-a fost dat să întâlnesc oameni atât de demni, de calzi şi de sobri, în ciuda sărăciei la care sunt condamnaţi, la început de foştii conchistadori, iar mai apoi de politica metişilor şi a dictatorilor care au acaparat resursele ţării, profitând de resemnarea tragică a indigenilor.

Dar în munţi e totuşi ţara lor bătrână, salvată în chip miraculos de la extincţia practicată de cuceritori în zonele deschise ale Lumii Noi. E o deosebire abia camuflată între cele două lumi, care mă duce cu gândul la o potenţială resurecţie a celor învinşi. Deocamdată, e drept, nu s-a întâmplat nimic spectaculos, de la Simon Bolivar şi José de San Martin încoace, adică din anii 1810-1830, când America Latină s-a rupt de metropolă, la fel cum făcuseră coloniile nord-americane, începând cu anul 1776. Dar diferenţele nu sunt doar de ordin temporar – aproape o jumătate de veac –, ci mai ales conceptual. Lumea hispano-americană avea un substrat conservator, care a condus la soluţia dictaturilor ori a semi-democraţiilor, invers decât în coloniile engleze din Nord, unde elitele burgheze au pus în acoladă soluţia libertară cu cea democratică.

De pe coastele înzăpezite ale Anzilor zărim primul, cel mai important şi mai fascinant dintre oraşele vechiului imperiu incaş: capitala Cuzco. E vremea amiezii, oraşul e scăldat într-o lumină pură, care-ţi dă impresia că, în fine, e cald, în ciuda faptului că cetatea e aşezată la 3400 m altitudine. Şi chiar e cald la Cuzco, aproape de crestele înzăpezite şi de cer. Aveam să aflăm chiar în aceeaşi zi spre înserat, că suntem totuşi în anotimpul iernii australe. Brusc, frigul devine la fel de pătrunzător ca la Ladacq, în inima Himalayei. Gazdele noastre ne întâmpină prietenoase, în casa lor din centrul oraşului, într-o zonă aglomerată în care aveam să aflăm curând că nu pătrunde lumina naturală şi nu există surse de încălzire. Se vede că muntenii căliţi suportă fără probleme diferenţele de temperatură. Intuind debilitatea celor din lumea civilizată de jos, au grijă să ne pună la dispoziţie o colecţie întreagă de pături din lână de alpaca. Suportăm şi noi cu scepticism frigul, în lipsă de alternativă.

Mihai Dorin este istoric şi publicist