Perfectul diplomat

În urmă cu mai bine de un deceniu, când l-am cunoscut, mi s-a părut un septuagenar vioi, în formă, educat şi discret, afabil, dar cu acea distanţă protocolară, îndulcită de umor şi bună dispoziţie pe care o au adevăraţii diplomaţi. Se întâmpla într-un loc legendar al Bucureştiului, în magazinul de cafea, coloniale şi cărţi ţinut de Gheorghe Florescu, cel mai armean dintre olteni, discipol plin har al cafegiului Avedis Carabelaian, el însuşi entertainer fabulos şi negustor de geniu. Cum fotografia cu autograf a domnului Pascu împreună cu Pele trona pe peretele „templului cafelei”, chiar în spatele lui, am avut un straniu sentiment de déjà vu când am dat mâna cu personajul real. Mi-ar trebui măcar un volum de dimensiunea amintirilor domnului Florescu pentru a evoca conversaţiile, ironiile subtile, ping-pongul de poante, aluziile rafinate, informaţiile parcimonioase despre înalta nomenclatură comunistă sau consistenţa convivialităţii pe care le-am trăit sau experimentat împreună cu domnia sa de fiecare dată când ajungeam la Bucureşti şi când, ritualic, ne beam cafeaua „la Florescu”, într-un spaţiu minuscul în exteriorul magazinului, unde George Constantinescu (prietenul botoşănean de-o viaţă, cel care ne-a făcut cunoştinţă, de altfel) îşi putea aprinde pipa şi eu trabucul, pornind într-unul dintre numeroasele noastre maratonuri culturalo-sportive (şi istorice, din partea mea!), vegheaţi de Marele Cafegiu care, de bucuria revederii, ne mai omenea cu un coniac Ararat de fiecare dată când părăsea, pentru câteva minute, misiunea sacră de vrăjitor al clienţilor şi venea să ne asculte. Sunt convins că aceste dialoguri vesperale au fost momente de graţie cu ajutorul cărora ne lepădam, toţi trei, de mantaua apăsătoare şi toxică a mediului bucureştean şi, în acest mod, puţin câte puţin, în doze homeopatice, mi s-a revelat adevăratul Mircea Pascu şi lumea lui.

Născut la Petroşani (locul unde a şi cerut să fie îngropat!), în 1934, a avut o copilărie agitată marcată de domiciliile obligatorii ale părinţilor săi. Adevăratele lui pasiuni au fost pictura, pe care nu a putut să o studieze la facultate din cauza dosarului politic, şi tenisul de câmp, pe care l-a practicat sprinten până la vârsta senectuţii, spunându-ne de fiecare dată câte o poantă sau o întâmplare hazlie cu marele lui prieten şi discipol, Ilie Năstase. Cu fotbalul a avut de-a face ca manager. Întâi la Jiul Petroşani, pe care l-a condus între 1968 şi 1979, apoi la Corvinul Hunedoara (1980-1983), perioadă de aur pentru club, când l-a adus acolo pe alt mare prieten al său, Mircea Lucescu. A condus fotbalul românesc, cu rang de vicepreşedinte în Ministerul Sportului, în care Federaţia de Fotbal era un departament, între 1983 şi 1989, cei mai glorioşi ani din istoria acestui sport la noi (acel loc 4 mondial din 1994 fiind încununarea eforturilor unei generaţii crescute sub aripa lui). Fiind integru şi inflexibil moral a pus tăios întrebări incomode despre strania dispariţie a milioanelor de dolari date de FIFA echipei naţionale pentru calificarea şi apoi pentru participarea la Campionatul Mondial din Italia, 1990, din conturile ministerului păstorit atunci de două personaje dubioase numite de Iliescu: Mircea Angelescu şi Cornel Dinu. Ca urmare, când federaţia a fost organizată ca un ONG, pentru a se ocoli controlul instituţiilor statului, cei doi amintiţi mai sus şi-au dat mâna cu un alt dibaci delapidator pe care l-au propulsat, pentru mai mult de două decenii, la cârma fotbalului românesc şi care, la plecare, a lăsat o gaură de 11 milioane de euro. Şi echipa naţională în halul în care se află. Spre cinstea lui, Mircea Pascu nu a spus niciodată o vorbă despre aceşti ipochimeni (pe care Sistemul i-a făcut, desigur, scăpaţi!) singurul său comentariu pe acest subiect fiind legat doar de legalitatea înfiinţării FRF ca ONG, probându-ne convingător că statutul este redactat cu încălcarea legii. După 1990, a mai condus Clubul Rapid şi Politehnica Timişoara înainte de a ieşi la pensie, unde a exersat, după vorba lui mucalită, postura de „dresor de jmekeri”. Totuşi, activitatea sa exemplară de la cluburile româneşti şi de la naţionala condusă de Lucescu a fost surclasată de splendida lecţie de diplomaţie sportivă, neîntrecută nici azi, pe care a exercitat-o în forurile fotbalistice europene şi internaţionale, întâi ca reprezentant al României şi apoi ca membru ales pe viaţă¹ de UEFA. Aleksander Ceferin, preşedintele UEFA, a fost printre primii care au transmis condoleanţe evocând activitatea sa glorioasă ca membru în Comitetul Executiv al cupelor europene UEFA (1984-1992) şi al Comitetului Fair Play (1992-1998).

Pentru mine, însă, Mircea Pascu rămâne în primul rând un om de mare clasă care m-a onorat cu prietenia, cu sfatul şi cu ajutorul său. Pictor pasionat, era, în egală măsură, un ahtiat colecţionar de artă şi un neobosit căutător şi descoperitor de antichităţi. Până în ultimele luni, cât a fost încă în putere, cutreiera talciocurile şi salva piese vechi, picturi sau rame pe care le recondiţiona cu har şi talent. La Iaşi, atât portretul de secol XIX din biroul directorului arhivelor (găsit de mine în depozit scos din ramă şi rupt), cât şi extraordinarul iconostas, pictat în anii '30 de Corneliu Baba, al Bisericii cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh” din Valea Lupului, datorează domnului Pascu a doua lor viaţă. Am privit fascinat, împreună cu părintele Cătălin Urserescu, migăloasa muncă de curăţare şi restaurare făcută de el cu titlu gratuit, cu unelte şi substanţe cumpărate de la Londra din banii proprii, prin care a scos la lumină icoanele pictate de Corneliu Baba. Era o pasiune împlinită pe care am văzut-o apoi reluată la Bucureşti atunci când mi-a arătat fabuloasa sa colecţie de tablouri, multe dintre ele salvate şi restaurate chiar de el.

Apoi generozitatea faţă de copiii noştri: fiul, care e antrenor de fotbal în Anglia, nu se mai sătura când venea acasă să stea de vorbă cu el şi să afle lucruri interesante despre „the dark side”-ul fotbalului românesc şi internaţional (îşi aminteşte şi acum de o finală Champions League văzută şi comentată rodnic împreună cu domnul Pascu, cel care l-a pus în legătură şi cu Bölöni, ca să afle câte ceva din tainele nespuse ale antrenoratului). Fiica noastră, care lucrează şi azi la FRF, l-a cunoscut la Bruxelles (când ea lucra la Comitetul Internaţional Olimpic) pe Răzvan Burleanu tot graţie domnului Pascu şi a fost cooptată în echipa acestuia când îşi pregătea programul de candidatură. Şi pentru ea întâlnirile şi poveştile noastre din Bucureşti au fost de neuitat, sunt convins. Cu siguranţă, imaginea lui va rămâne pentru noi cu mult mai mult decât o semnătură elegantă pe fotografia originală a naţionalei noastre pe Wembley, când Mircea Pascu a stat în tribună alături de Ducele de Edinburgh, Philip, Prinţul Consort al Reginei Marii Britanii (ca elegantă mulţumire pentru veto-ul dat în Consiliul UEFA la propunerea ca echipele din UK să fie scoase din cupele europene după tragedia de pe Heysel), fotografie ce stă, la Oxford, deasupra biroului fiului nostru. Căci a rămas deja un gol în inimă pe care, respectuos, încercăm acum, la plecarea lui, să-l mascăm cu palma, aşa cum făcea şi el, nesmintit, ca mare diplomat şi patriot, de fiecare dată când auzea imnul românesc.

¹ Din 1998 a fost desemnat membru cu drepturi depline în UEFA Amicale des Anciens Circle, de unde va primi şi o pensie viageră

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video