Peristerifobie

S-a citit recent, în Consiliul Profesoral, cel mai dramatic memoriu din istoria acestui for. Documentul era înaintat de colegul – de la Portugheză – Nastasiu Columbel. Omul solicita un nou cabinet la subsolul clădirii, în ghereta tradiţională a tâmplarilor instituţiei, tâmplari pe care îi invita să ocupe, la schimb, spaţiul său de la etajul al doilea. Motivele invocate de Columbel ni s-au părut tuturor tulburătoare. Le-am ascultat cu răsuflarea tăiată. „Stimaţi membri ai consiliului”, scria Nastasiu foarte oficial, „nu veţi găsi, cu siguranţă, cererea mea nejustificată după ce veţi analiza situaţiile halucinante în care am fost pus, în ultimii ani, în biroul de la etajul al doilea al facultăţii. Din pricina presiunii psihice m-am îmbolnăvit nervos. Psihiatrul mi-a dat diagnosticul îngrozitor de peristerifobie. Iau numeroase pastiluţe colorate, însă vindecarea se poate realiza numai prin eliminarea cauzei patologiei. Iar aceasta înseamnă, necondiţionat, mutarea mea în subsolul instituţiei! Iată fazele dezastrului! Sunt urmărit, în permanenţă, de trei clanuri pe care le-am denumit, evaluând fizionomiile (unitare) ale membrilor fiecărui grup în parte (membrii respectivi provin, indiscutabil, din trei familii distincte şi acţionează in corpore, după regulile de veritabil clan ale găştii aparţinătoare), Sicilienii, Etanolicii şi Momârlanii. Mai întâi m-au atacat Sicilienii. Maronii, cu organe olfactive ascuţite, încovoiate şi sfidătoare, aceştia au descins, fără nici o îndoială, direct din Peninsulă! Aidoma confraţilor lor mafioţi rămaşi acasă, au un puternic spirit gregar. Se caţără agresiv la fereastra cabinetului meu toţi deodată şi mă ameninţă gestic şi faptic. Din categoria gestică menţionez ochii lor ucigaşi, lipiţi grotesc de geam, fixaţi marţial asupra mea, în orice colţ al încăperii aş încerca să mă ascund, şi labele lor mitocăneşti, cu degetele mijlocii mereu ridicate, către mine, în sus. În privinţa categoriei faptice, precizez un detaliu sordid. Ipochimenii îmi pângăresc fereastra cu scârnă, ceea ce constituie o ameninţare mafiotică, dezvăluită în manualele de criminalistică.”

Prodecanul care citea hârtiile trimise consiliului de către Columbel îşi şterse, terifiat, sudoarea de pe frunte şi apoi reveni: „Fie şi iviţi în existenţa comunităţii noastre academice mai târziu, Etanolicii şi Momârlanii nu se află mai prejos de Sicilieni. Etanolicii – identificaţi aşa întrucât creează impresia unei stări de ebrietate permanente, cu precădere în sezonul fermentării fructelor în spaţiile casnice, când alcoolul devine, o ştim prea bine, principalul aliment naţional -, pestriţi precum arlechinii (pentru deruta adversarului), se izbesc în geamul cabinetului, la rându-le căţăraţi obraznic pe clădire până la etajul al doilea, ca din greşeală, mimând deci ameţeala etilică, dar, în fond, urmărind intimidarea mea sistematică. Vei dispărea, îmi sugerează ei metodic, în clipa în care acest aparent obstacol dintre noi şi tine va fi înlăturat (lucru ce ne este încă de pe acum accesibil, dar preferăm să amânăm momentul delimitării apelor, pentru a savura îndelungata-ţi agonie, băiete!). Ameninţarea clanului pretinşilor alcoolici, derulată prin învăluire, e, ca atare, mai sumbră decât cea a sicilienilor! Ultimii totuşi, Momârlanii, bat orice record al genului horror, executându-şi admonestările pasiv şi, tocmai de aceea, într-un mod absolut sinistru. Reprezentanţii grupului au cunoştinţe evidente în arta războiului psihologic, punându-şi inamicul – adică pe mine – la pământ prin mijloace exclusiv butaforice. Să mă explic! Numele pe care l-am ales le vine, clar, de la momârlanii din Valea Jiului, deoarece am localizat un amănunt în aspectul lor colectiv – faţă de echivalenţii sicilieni şi etanolici (solizi, ampli, vizibili), aceştia seamănă cu nişte fantome plutitoare. Chestiunea este generată de uniformitatea trupurilor perfect albe, dezvoltate parcă prea tare pentru picioarele anemice, extrem de subţiri. Recunoaşteţi, indubitabil, imaginea mom=rlanului clasic! Cămeşoaie largă, suprapusă unor iţari mult prea str=mţi! Clanul în cauză şi-a adaptat metoda de terorizare la maniera de înveştm=ntare.” S-a produs subit aici un murmur de îngrijorare printre încordaţii participanţi la şedinţă. Prodecanul a continuat să lectureze profund marcat.

„Urcaţi în dreptul ferestrei mele, se aliniază lugubru, seara, de-a lungul acoperişului vecin şi stau nemişcaţi, precum stanele de piatră, aşteptând să cedez, sufocat de panică paroxistică…” Cititorul a fost întrerupt abrupt de prăbuşirea pe podea a doamnei de la Engleză, care nu a mai suportat tensiunea. Toţi am sărit în picioare speriaţi. „Calmaţi-vă, oameni buni!” a strigat profesorul de la Clasice. „E vorba despre nişte bieţi porumbei! Peristerifobie înseamnă, în greacă, teamă de turturele. Rezolv eu problema. Sunt vânător autorizat şi am permis special pentru columbe. Îmi aduc neîntârziat puşca şi încep cu însuşi Columbel!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi