Pledoarie americană pentru libertatea noastră

luni, 08 aprilie 2019, 01:50
1 MIN
 Pledoarie americană pentru libertatea noastră

Dacă vă pasă de libertăţile de care (încă) ne bucurăm în România şi-n Uniunea Europeană, luaţi aminte de cele de mai sus şi mergeţi la vot pe 26 mai. Dacă nu vă pasă, să nu vă plângeţi când puterea PSD-ALDE va deveni atotcuprinzătoare şi complet ieşită de sub principiul răspunderii în faţa ţării, în faţa fiecăruia dintre noi, cetăţenii.

La începutul lui martie, am văzut filmul american "Adevărul şi numai adevărul" (Nothing but the Truth, 2008), în regia lui Rod Lurie, în care Kate Beckinsale joacă rolul unei jurnaliste (Rachel Armstrong) de la Capitol Sun-Times care preferă să meargă la închisoare decât să divulge numele persoanei de la care a aflat informaţii clasificate care i-au permis să scrie un articol-bombă despre o muşamalizare a Guvernului. Arestarea ei este justificată de către judecător prin faptul că între libertatea de exprimare şi siguranţa naţională, prevalează siguranţa naţională. Ironia poveştii este că sursa ei primară a fost chiar fiica de doar câţiva ani a agentei CIA deconspirată în urma articolului (Erica Van Doren, jucată de Vera Farmiga), deconspirare care reprezintă un act de trădare şi duce până la urmă la condamnarea jurnalistei, după ce ea refuză să deconspire sursa informaţiei.

Ei bine, în cursul procesului, avocatul jurnalistei (Alan Burnside, interpretat de Alan Alda), ţine la un moment o pledoarie în favoarea jurnalismului respectiv a libertăţii de exprimare în faţa Curţii Supreme, pledoarie care m-a impresionat ca discurs şi mă gândeam chiar ce păcat, ar merita tradusă. Şi, ce să vezi, chiar am găsit-o pe net. Iat-o, deci, în traducerea mea:

"În 1972, în cazul Branzburg vs. Hayes, această Curte a decis împotriva dreptului reporterilor de-a tăinui numele surselor lor în faţa unui Mare Juriu şi i-a acordat Guvernului puterea de a-i întemniţa pe cei care o fac. A fost o decizie strânsă, de 5-4. În obiecţia sa (…), Justice Stewart a spus aşa: «Cu trecerea anilor, puterea Guvernului devine tot mai atotcuprinzătoare. Cei la putere», a spus el, «indiferent de politica lor, nu vor decât să-şi perpetueze puterea, iar cetăţenii sunt victimele».

Ei bine, anii au trecut, iar puterea este atotcuprinzătoare. Doamna Armstrong ar fi putut să se supună cerinţelor Guvernului; ar fi putut abandona promisiunea ei de păstrare a confidenţialităţii; ar fi putut pur şi simplu să meargă acasă la familia ei. Dar de-ar fi făcut-o, ar fi însemnat ca nicio sursă să mai vorbească cu ea vreodată şi nicio sursă n-ar mai fi vorbit vreodată cu ziarul ei. Iar mâine, apoi, când vom închide jurnalişti de la alte ziare, le vom transforma şi pe acestea în publicaţii irelevante, iar astfel vom transforma chiar Primul Amendament /care se referă la libertatea cuvântului, a presei şi a religiei, m.a./ în ceva irelevant. Şi atunci cum vom şti dacă un Preşedinte a muşamalizat crime ori dacă un ofiţer de armată a permis tortura?

Noi ca naţiune nu vom mai putea să-i obligăm la răspundere pe cei la putere faţa de cei asupra cărora au putere. Şi atunci care este natura Guvernului când nu-i mai este teamă de răspundere? Ar trebuie să ne cutremure gândul ăsta.

Întemniţarea jurnaliştilor? Asta-i ceva pentru alte ţări; asta-i ceva pentru ţări cărora le e frică de proprii cetăţeni – nu pentru ţări care şi-i apreciază şi şi-i protejează.

Cu ceva timp în urmă, am început să simt presiunea personală, umană asupra lui Rachel Armstrong şi i-am spus că eram acolo s-o reprezint pe ea şi nu principiul ei. Şi abia din momentul în care am cunoscut-o am realizat că în cazul oamenilor mari nu există nicio diferenţă între principiu şi persoană."

Ca fapt divers, filmul porneşte de la un caz real…

Oare de ce această pledoarie m-a trimis numaidecât cu gândul la guvernanţii noştri? Întrebare pur retorică, desigur. Dar…

Dar nu pot să nu repet ca o mantră de trezire că ceea ce ne este dat să vedem, auzim, citim zi de zi de doi ani şi ceva încoace duce invariabil la o singură concluzie: PSD se vrea eternizat la putere, partidul ăsta chiar vrea tot, toată puterea, toate instituţiile sub controlul său, iar ce nu poate avea, distruge: că-i vorba de legi, că-i vorba de instituţii. Pentru PSD-ALDE, formele fără fond sunt parte a "programului de guvernare". Iar când forma nu se predă şi-şi apără fondul (atâta cât a apucat să fie), i se taie din fonduri. Forma obedientă, în schimb, cu fondul pervertit, e cocoloşită cu fonduri, cum am văzut recent că e cazul Jandarmeriei. Ca să aibă muniţie (cu şi fără ghilimele) pentru eventualele ciocniri cu cetăţenii care nu concep să redevină populaţie, nu?

Deci, dacă vă pasă de libertăţile de care (încă) ne bucurăm în România şi-n Uniunea Europeană, luaţi aminte de cele de mai sus şi mergeţi la vot pe 26 mai. Dacă nu vă pasă, să nu vă plângeţi când puterea PSD-ALDE va deveni atotcuprinzătoare şi complet ieşită de sub principiul răspunderii în faţa ţării, în faţa fiecăruia dintre noi, cetăţenii.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist

Comentarii