Pornind de la o amintire cu Ionuţ Popa

S-a scris de foarte multe ori despre ceea ce a însemnat Ionuţ Popa pentru fotbalul ieşean, despre dragostea ieşită din comun dovedită de acest ardelean sfătos şi mândru născut în Săvârşinul Aradului şi săvârşit dintre noi cu puţin timp în urmă de un destin nedrept şi nemilos. Şase ani necontenit la acelaşi club (2004-2010) nu este ceva de ici-colea în fotbalul nostru, mai ales că este vorba de cineva venit din capătul diametral opus al meleagului. Ionuţ Popa a schimbat decisiv un destin implacabil al fotbalului ieşean. Poli a revenit în Divizia A (cum se numea pe atunci) după opt ani. Antrenor era Vasile Simionaş, înlocuit apoi cu Ionuţ Popa. Au fost câţiva ani buni la număr în care Poli n-a avut nicio treabă cu evitarea retrogradării, deşi până atunci, ani şi ani acest obiectiv era înscris în codul genetic al echipei din Copou. Poate acest lucru l-a metamorfozat pe „profesorul Popică” în ochii microbiştilor ieşeni în imaginea unui Ştefan cel Mare sau Vodă Cuza. Că Iaşul l-a simţit fiu al oraşului, nu e de mirare. Şi alţi „venetici” au fost bine primiţi la Iaşi şi au rămas cu mica Romă în străfundurile inimii. Dar cu Ionuţ Popa era altceva, care l-a făcut să-şi lase de câteva ori familia din Arad: chimia cu primarul de atunci al Iaşului, Gheorghe Nichita, translată într-o prietenie trainică. Şi poate din această cauză derivă o amintire mai nebuloasă subsemnatului, care poate n-ar trebui evocată acum, la puţin timp după trecerea în nefiinţă a antrenorului. Campania electorală pentru Primăria Iaşi din 2012, când Ionuţ Popa a fost purtat de către candidatul principal, acelaşi Nichita, prin cartierele dulcelui târg. Acest eveniment a fost, pentru subsemnatul apogeul vasalităţii fotbalului faţă de politic. Majoritatea fanilor Politehnicii nu s-au arătat deranjaţi de pretinsa înjosire şi nu ne referim la galeria activă care, oricum, era compusă din agenţi electorali declaraţi ai lui Nichita. Primarul în funcţie era un iubitor înfocat (chiar excesiv) al fotbalului din urbe şi a avut rol covârşitor în renaşterea Politehnicii de la începutul mileniului, cu riscul menţinerii în subzistenţă a celorlalte discipline sportive de echipă. Cei puţini care criticau această stare de fapt (mă includ!) erau trimişi în deriziune de simbioza dintre primar, antrenor, echipă şi galerie. Acum, la aproape un deceniu distanţă, nodul gordian desfăcut parţial atunci a fost tăiat cu sabia de un micuţ Alexandru Macedon, iar mulţi dintre ultraşii deceniului trecut îl regretă şi pe Nichita, nu numai pe Ionuţ Popa. Tot atunci, ne amintim că antrenorul arădean declara că poate aduce un sponsor bun de prin Bihor la Politehnica, dar numai dacă Nichita iese primar. Ceea ce a fost o mostră de campanie electorală deloc mascată, chiar făţişă. Nu ştiu cât a contat fotbalul, galeria, Ionuţ Popa, dar Nichita şi-a zdrobit adversarii politici, Tudor Ciuhodaru şi Daniel Oajdea şi a redevenit primar şi a salvat echipa şi de faliment, cu ajutorul tovarăşilor de drum, Anghelache şi Ambrosie.

Anii au trecut iar Ionuţ Popa nu mai este. Autorul acestor rânduri nu vrea să întineze memoria acestui personaj fabulos din fotbalul ieşean, ci să atragă atenţia asupra unor fenomene care se pot repeta. Dacă s-a pus în slujba unui primar, Ionuţ Popa a considerat că aşa este mai bine să facă pentru fotbalul ieşean, încurajat de tăcerile celorlalţi candidaţi în privinţa sportului. Istoria este de multe ori ciclică şi există temeri care ne fac a readuce în memorie fapte poate uitate. Odată tăiate nodurile gordiene (baschet, rugby, handbal etc.), sabia micuţului Macedon se transformă în sabia lui Damocles iţindu-se asupra oazei Politehnica. Primarul de acum opt ani a ştiut să joace bine cartea Ionuţ Popa. Primarul de acum a adus două nume sonore la echipă, Ciprian Paraschiv şi Mircea Rednic, iar rolul apropiatelor alegeri asupra viitorului echipei nu pare neglijabil. Antrenorul de acum opt ani s-a simţit recunoscător pentru sprijinul acordat fotbalului şi a avut suportul fanilor în spate. Situaţia este acum diferită: fanii sunt din ce în ce mai sceptici, iar destinul lui Rednic, în ciuda faptelor sale caritabile, nu se arată legat de Iaşi. Speranţa stă, într-un fel, în Ciprian Paraschiv, ieşean cu suflet, care are însă şi el ingrata sarcină de a tăia un nod gordian. În aşa fel încât fotbalul să nu mai suporte umilinţa vasalităţii faţă de vremelnici politruci pe post de suzerani.