Portret al Profesorului la ceas aniversar

El este cărturar, hermeneut, comparatist, argonaut al cunoaşterii. Adolescent visa, cum mi-a mărturisit-o într-un interviu publicat în revista "Convorbiri literare" şi înserat apoi în cartea mea "Portrete în timp", Editura "Junimea" 1990, să fie cosmonaut. Cam în acelaşi timp îşi dorise să înveţe limbile orientale, nu dintr-o pornire spre exotism. Fusese convins că, ştiindu-le, ar fi putut explora teritorii necunoscute şi fascinante. Acele "fantasme juvenile, cum le-a zis în interviul invocat, cel din urmă cu aproape 40 de ani, s-au risipit, dar s-a păstrat ceea ce era dar şi har al fiinţei sale, aspiraţia mereu vie a unei construcţii spirituale solide. Literatura îl atrăgea magnetic. Nu se limita doar să o cuprindă cât mai mult în întinsurile sale, ci s-o pătrundă în straturile cele profunde, să o interpreteze, reliefându-i valoarea autentică, noutatea, deschizând prin judecăţile sale critice porţi pentru cei doritori să intre şi să stea într-un univers captivant, cel al satisfacţiilor estetice şi morale. Deţinea toate datele ca să săvârşească o astfel de grea, dar desfătătoare şi benefică lucrare. Fusese înzestrat cu răbdarea eremitului şi capacitatea de reflecţie a înţeleptului. Aceste calităţi i-au fost citite dintr-o ochire de mentorii săi, eminenţii Iorgu Iordan, N.I. Popa, Alexandru Claudian, Alexandru Dima, Jean Livescu. Pe cel din urmă l-a ascultat şi s-a străduit să nu fie "un fiu prea risipitor". A absolvit franceza şi germana. Totodată, s-a adâncit în studiul românei, al culturii naţionale în ansamblul ei. Cu precădere s-a dedicat literaturii. S-a hrănit din surse mănoase. Personalitatea sa s-a alcătuit din sinteza spiritului german, cu robusteţea sa ideatică şi rigoarea metodică, cu cel francez, rafinat, scânteietor, altoit pe trunchiul viguros al celui românesc. Conceptual a pendulat între râs şi plâns, între lumină şi întuneric, între bucurie şi tristeţe, elemente constitutive ale viziunii sale asupra vieţii şi destinului uman.

Valeriu Stoleriu, cu pseudonimul Val. Panaitescu, şi-a asumat cu seriozitate, chiar gravitate menirea. Dincolo de aparenta glacialitate fizionomică, în făptura sa, în taina tainelor, râsul, privirea lumii în cheie humoristică sălăşluiau ca ceva primordial al zidirii sufleteşti. Această înclinaţie se regăseşte în aplecarea statornică şi cu bune rezultate asupra creaţiei scriitorilor care au ilustrat humorul, mai ales a celor din literatura franceză, germană şi română. Formarea sa comparatistică sub îndrumarea admirabililor Alexandru Dima şi N.I. Popa i-a îngăduit să cunoască întregul, să surprindă particularul şi să observe pertinent generalul. Potrivit destăinuirilor din acelaşi interviu, a preţuit "…umorul dintotdeauna – începând cu lecturile niciodată abandonate din Cervantes, Sterne sau Cehov". Nu numai l-a lecturat cu o nestinsă curiozitate şi plăcere, ci s-a îndeletnicit cu pasiune de revelarea caracteristicilor unor umorişti faimoşi precum Rablais, Raymond Queneau, Jean Paul în câteva lucrări de referinţă, "Satira lui Rablais" (1957), "Umorul lui Raymond Queneau" ( 1979), "Jean Paul, humorist şi poetician" (2017). Contribuţiile sale privindu-l pe Queneau l-au impus pe plan internaţional. A fost admis încă din 1980 ca membru al Asociaţiei Raymond Queneau (Les amis de Valentin Brü). Strădaniile sale pe acest tărâm au primit recunoaştere prin acordarea în 2003 din partea Republicii Franceze a distincţiei "Les Palmes Academiques".

În 1988, Profesorul s-a retras în chiliile sale sihăstreşti, într-o atmosferă socotită de Domnia Sa raţiunea de a fi. Nu a răspuns favorabil în 1990 chemărilor ispititoare de a reveni la Catedra de Franceză, pe care a condus-o competent şi cu autoritate ani şi ani. A preferat liniştea bibliotecii şi a biroului de lucru, continuând să fie ceea ce fusese încă din tinereţe, "bibliotecar", activitate în care se antrenase ca voluntar în studenţie la Biblioteca Seminarului de Germanistică. Acum, departe de ochii semenilor, se grijea de cărţi, citindu-le, studiindu-le, scriindu-le. Acumulase atâta ştiinţă de carte, adulmecase miroznele spiritelor înalte, îşi forjase mintea, că izbutea să săgeteze distanţele şi să descopere ceea ce era însemnat şi definitoriu într-o operă. Se afla într-un punct al carierei când era în stare să treacă la elaborarea unor lucrări de sinteză. Cel mai tentant domeniu era, bineînţeles, cel al humorului, cu care s-a simţit parcă dintotdeauna afin. Lucrase vreme îndelungată cu tenacitatea căutătorului de aur. Cunoştea de-a-n fir-a-păr pe mai toţi exponenţii "Marelui Humor", acela care-i stârnea cu adevărat interesul. Vibra când venea vorba de humor, dar lua de fiecare dată distanţă faţă de efemer. Vedea humorul ca pe o atitudine filosofic-sentimentală privind condiţia umană, crezând cu tărie că lumea e prinsă-n alternativa dintre tragic şi comic, acel râsu'-plânsu'. În viziunea sa asupra Marelui Humor aceste caracteristici sunt concomitente. Profesorului i-a displăcut satira prin tonul ei judecătoresc. A rezonat în schimb cu Marele Humor, ce se oprea asupra lumii şi tarelor ei cu bunătate. Profesorul e ironic, dar în egală măsură şi autoironic, întocmai conform propriului concept referitor la humor.

Fără să-i desluşeşti cu adevărat firea, modul de gândire, uşor eşti de dus în eroare în vederea asupra omului Val Stoleriu, Val. Panaitescu. Aparent severitatea sa nu prea ar face casă bună cu humorul. El nu-i glumeţul doldora de bancuri, gata să le scoată în orice clipă din traista cea plină. Humorul lui e unul meditativ, condescendent, adumbrit de înţelepciune. A impregnat gena sa. Mi s-a relevat în toată splendoarea într-o rostire în faţa obştii scriitoriceşti a Iaşilor în momentul marcării în 2014 a 65 de ani de la înfiinţarea Filialei Uniunii Scriitorilor din cetatea noastră, al cărei membru fondator este. A glosat pe marginea acestei calităţi într-un registru autoironic, generând un humor robust, strălucitor prin desprinderea râzând de un trecut nu tocmai confortabil.

Cu această mentalitate a purces Val. Panaitescu la scrierea unei lucrări fundamentale, "Humorul", apărută n 2003 la Editura "Polirom". În cele peste 1000 de pagini ale impresionantului op în două volume, care nu s-a bucurat, din păcate, de receptarea critică meritată, autorul probează puterea sa de a ajunge la esenţe, iscusinţa sistematizării şi sublinierii reliefurilor pregnante ale unui material probator abundent (câteva sute de humorişti cercetaţi şi interpretaţi cu acribie), precum şi ştiinţa definirii a ceea ce este durabil, caracteristic în sens etern. "Humorul" (Sinteză istorico-teoretică) ne oferă o vedere generală a domeniului, desigur nu exhaustivă, deoarece acest lucru e imposibil şi ar proba, cum notează autorul, o lipsă a bunului simţ. Am putea considera sinteza, fără să greşim, ca fiind atotcuprinzătoare în momentul finalizării amplei cercetări. Cam tot ceea ce a fost important până atunci în humor s-a aflat în atenţia sagace, analitică şi sintetică a semnatarului cărţii. Arcul de timp e amplu, din antichitate până la capătul veacului XX. Sunt trecute în revistă şi studiate din toate unghiurile de vedere concepţiile despre humor, sunt portretizaţi veridic, cu vervă şi bogată armătură de argumente, cei mai importanţi humorişti ai tuturor timpurilor şi ţinuturilor pământului. Nu lipsesc din acest florilegiu nici scriitorii români, de la Ion Budai Deleanu la Creangă, Hogaş, iar mai de aproape Arghezi, Bacovia, Marin Sorescu, pentru a nu cita decât câteva nume. Un capitol e consacrat interpreţilor români ai humorului. Metoda de lucru a cercetătorului a înscris în miezul ei probele, cu detaliile lor chiar infinitezimale , dar semnificative. Din analiza parcă microscopică s-au degajat aserţiuni originale, cu valoare de generalizare. Sinteza, care a rezultat firesc şi implicit, conduce firesc la concluzii şi la decelarea trăsăturilor specifice. Este de fapt procesul de geneză a unei opere fundamentale. Val. Panaitescu cu exigenţa sa proverbială crede că o asemenea calitate nu poate fi atribuită lucrării sale. A scris-o negru pe alb în dedicaţia pe care mi-a făcut-o când mi-a dăruit cele două volume. Valoarea indiscutabilă a întreprinderii sale îndreptăţeşte pe deplin o asemenea apreciere. Tomurile acestea, ca şi cele care le-au premers, sau urmat, sunt fructul trudei de om al cărţii trup şi suflet, întinsei sale culturi enciclopedice, talentului critic, dar şi minţii sale agere.

În cei 95 de ani împliniţi în această primăvară a lui 2019 bucuria cărţii a fost pravila şi rânduiala existenţei. S-a însoţit de zăbava cuvântului migălit cu iscusinţă de meşter şi cu arta scrierii miezoase. Profesorul, trăind sub mantia discreţiei, este una dintre figurile marcante ale intelighenţiei cetăţii noastre şi a ţării. E cunoscut, din nefericire, doar de cei din breaslă. Merită din plin o mai largă preţuire pentru exemplara asumare a misiei. Statul francez i-a apreciat la superlativ meritele, dar cel român rămâne încă dator cu firescul omagiu pe care ar trebui să i-l aducă. Ca unul care nu râvneşte la lauri, Profesorului, sunt sigur, i-ar fi destul un sincer "Mulţumesc" şi urarea din inimă de "La Mulţi Ani!".

Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist