Posteritatea unui pictor de poveste

Orice poveste are un început, un cuprins şi un sfârşit; însă nu neapărat în această ordine – este un citat al artistului american Tim Burton. Povestea pictorului ieşean Ioan Gânju pare cumva caracterizată de aceste cuvinte. La 15 ani de când s-a mutat în "garsoniera de la cimitirul Sfinţii Petru şi Pavel” – cum îşi lua în râs iminenta moarte, într-o zi din postul mare al anului 2002, când după o şedinţă de citostatice îşi „punea în scenă funeraliile”, Gânju e acum în floarea gloriei postume. Lucrările sale sunt prin anticariate precum diamantele printre dune de nisip, cum anticipam cu 15 ani în urmă: piese rare şi de 10-15 ori mai scumpe decât în timpul vieţii.

Privind retrospectiv cele nouă luni în care l-am cunoscut şi întâlnit aproape zi de zi pe pictorul Gânju, în timp ce îmi documentam articolele despre el apărute la Ziarul de Iaşi în martie şi august 2002, retrăiesc sentimentul că am fost martora neîntâmplătoare a unei metamorfoze: cele nouă luni ale unei faceri. Ultimele nouă luni din viaţa artistului au fost naşterea dureroasă a unei eternităţi glorioase. El artistul total, protagonistul unui eşec social asumat, împăratul libertăţii, idolul fetişcanelor, prinţul cafenelelor, regele agapelor, Jean Ganjou, Conte de Ciric.

Despre Ioan Gânju se pot povesti multe. Celor care nu l-au cunoscut, şi care nu au avut şansa de a se transforma spiritual şi estetic privindu-i vernisajele, iată câteva lucruri fundamentale.

Ioan Gânju este unul dintre cei mai importanţi pictori români contemporani. Breasla l-a supranumit magicianul culorii. Critici de artă au consemnat că el a fost unul din primii artişti care au adus un suflu european în pictură. Ioan Gânju a fost o revelaţie încă din anii facultăţii şi aşa a rămas până azi. După prima expoziţie personală, la sala Kalinderu, revista culturală Săptămâna îl numea pe studentul Gânju, în 1971, "artist cu o fantezie satanică, niciodată gratuită, fiind rezultatul metamorfozei”. Colegii i-au integrat arta în diverse curente, de la simbolism la supra-realism. Realitatea este că Gânju nu se regăsea în aceste categorii.

Gânju a avut şi are şi azi, mulţi epigoni. Unii şi-au creat o glorie frumoasă de "precum Gânju” artişti. Însă, aşa cum contemporanii săi remarcau, nimeni dintre cei care au încercat să-l imite, n-a reuşit: fie că "Nu aveau capacitatea lui de sacrificiu”, cum spunea Jeno Bartoş, fie că nu erau, ca el, dăruit de Dumnezeu, cum explica Ştefan Câlţea. Dar în primul rând pentru că negăsindu-se pe ei înşişi, le lipsea autenticitatea. Gânju a avut privilegiul de a se fi descoperit şi cunoscut cu adevărat. Autenticitatea şi libertatea i-au fost coordonate esenţiale deopotrivă în viaţă şi în artă. De altfel viaţa şi arta lui Gânju s-au amestecat totdeauna în culoare: în zâmbetul său albastru ceruliu, în disperările de un vineţiu violet sau în patosul său de un roşu aprins.

Gânju nu şi-a construit reputaţia prin bunăvoinţa cumpărată a criticilor. Pe mulţi critici i-a dispretuit. "Criticii? O cloacă. Dacă le dai cadou o lucrare, te fac mare din nimic”, îmi spunea el ironic acum 15 ani. Nu l-a interesat nici să-şi cultive celebritatea dăruind lucrări colecţionarilor de rang. "La ce-mi trebuie?” s-a intrebat el când, Uniunea Artiştilor a fost solicitată de autorităţile locale să pregătească un cadou Majestăţii Sale Mihai I, aflat în vizită la Iaşi. "Ca să scriu în CV-ul meu că am lucrări în colecţia Regelui?"

Ioan Gânju şi-a iubit familia lui pe cât şi-a iubit arta şi libertatea. Toată energia din ultimele nouă luni de viaţă a dedicat-o unui efort testamentar pentru soţia sa, mult încercata Tatiana Gânju, şi pentru gemenele sale Ioana şi Ilinca. 

Ioan Gânju a lăsat o amprentă puternică în viaţa multora din cei cu care s-a intersectat. L-am cunoscut cu nouă luni înainte de marea transformare. L-am văzut aproape zilnic în acest răstimp. Demers jurnalistic şi experienţă personală.

Ioan Gânju a trait pentru artă şi prin artă. Pictura i-a fost toată viaţa mijlocul esenţial de comunicare a sensibilităţii şi creativităţii sale, iar în ultimele luni de viaţă i-a devenit unic limbaj de expresie, după ce boala i-a răpit vocea. Pentru că nu a deţinut slujbe şi funcţii, Gânju a fost categorisit de unii drept un asocial. Asta arată mai degrabă strâmbătatea regulilor şi inadecvarea politicilor sociale din România comunistă şi post-comunistă în care artiştii liber profesionişti erau consideraţi şomeri, iar munca lor de-o viaţă nu le era recunoscută la nivelul sistemului social.

Voi încheia această retrospectivă cu un fragment şi un dialog autentic cu Ioan Gânju, din articolul meu din martie 2002, Portretul unui artist faţă în faţă cu moartea.

***

"Acum, Gânju, cuceritorul, şarmantul, boemul, îşi pune în scenă ultimul vernisaj: al gloriei postume. Urmează să se întâlnească, mai devreme sau mai târziu, cu moartea. Celor care vor da pe el atunci mai multe parale decât au dat în timpul vieţii, Gânju le va râde în nas, spunându-le printre hohote de râs că sunt nişte rataţi.

– Aţi mai lucrat ceva săptamâna trecută?, l-am întrebat în urmă cu câteva zile, văzând că şi-a comandat nişte rame.

– Pe vremea asta mohorâtă?, îmi răspunde. Trei zile n-am mâncat. Am slăbit nouă kilograme.

– La faţă nu se vede.

– Aşa-s toţi canceroşii în ultima fază. Arată bine la faţă, dar se usucă în rest.

– Ce-aţi mai făcut ieri?

– M-am uitat la televizor. Doar trei numere din patru au ieşit câştigătoare. Săptămâna viitoare sunt treişpe miliarde-n joc.

Râde şi trage din ţigară. Mai sunt şapte luni până la vernisaj.”

***

Gânju nu a mai apucat vernisajul. A murit pe 12 august 2002. Pe 16 august, publicam Jurnalul unui artist care ştia că moare, unde consemnam:

"Îmi vine în minte ce mi-a spus pictorul Gânju la una din întâlnirile noastre din urmă. A tras linia, a adunat şi a spus cu glas tare rezultatul. Serios, grav chiar, împăcat cu sine, fără nici un dram de autoironie:

Am avut un an bun.”

Gânju ar fi împlinit pe 16 noiembrie anul acesta, 75 de ani.

Emilia Chiscop a absolvit un master în politici de dezvoltare internaţională la Duke University unde, în prezent, coordonează programele educaţionale din cadrul "Duke Initiative for Science & Society"