Presă studenţească şi rezistenţă culturală la Iaşi

„În toamna anului 1982, de-abia întors din armată şi «boboc» în studenţie, participam la o stranie întâmplare culturală, cu un condimentat parfum de underground, numită «Serile Dialog» invitat de colega mea de clasă din liceu, Mona Paiu. Ea era deja în anul II la Filologie şi pentru că scria poezii şi fusese deja publicată (nu mai menţionez că fusese şefa de promoţie absolută a generaţiei noastre din Liceul «Mihai Eminescu» din Iaşi) era deja parte din redacţia revistei Universităţii «Al.I.Cuza». O revistă legendară, înfiinţată în 1969 sub numele de Alma Mater şi devenită, din 1972, un reper al culturii underground sub conducerea lectorului universitar de la Litere, Al. Călinescu (formal, revista era condusă de un redactor-şef student, iar «îndrumătorul» trebuia să fie un cadru didactic, după modelul «directorului educativ» care supraveghea căminele). În fapt, directorul revistei era un personaj cheie, un adevărat spiritus rector pentru că el dădea orientarea revistei şi el negocia, în funcţie de autoritatea sa simbolică sau de conexiunile cu aparatul de partid şi de supraveghere, limitele între care se mişca politica editorială. Trebuie spus, din capul locului, că revistele studenţeşti aveau un statut special faţă de publicaţiile oficiale, din mai multe motive:

În primul rând, ele nu erau destinate difuzării la chioşc, deci nu ar fi trebuit să ajungă la cetăţeni. Fiind editate de organizaţia studenţilor dintr-o instituţie de învăţământ superior (de exemplu, revista «Dialog» era «organul» Asociaţiei Studenţilor Comunişti din Universitatea «Al.I.Cuza» din Iaşi) astfel de publicaţii erau în întregime destinate numai studenţilor din campusurile fiecărei universităţi sau centru universitarⁱ. Acest fapt, precum şi periodicitatea incontrolabilă (în principiu cred că era trimestrială, dar apăreau numere duble sau triple câteodată pentru că era un proces de elaborare mai lent) făcea ca să nu fie aceeaşi unitate de măsură a cenzurii comparativ cu ziarele şi publicaţiile oficiale. În plus, apărând inconstant nu mai putea fi subordonată direct comandamentelor de partid, care erau dirijate după diverse sărbători, şi asta dădea posibilitatea ca sumarul să fie mai cultural, mai general şi mai puţin supus temelor ideologice ale momentului apariţiei. Ceea ce nu înseamnă că nu era controlată, dar mai lax, mai afabil decât ceea ce ajungea nemijlocit la public. Apoi, toţi cei care erau selectaţi în redacţie precum şi cei care răspundeau de revistă din partea universităţii erau verificaţi şi avizaţi de biroul organizaţiei de partid şi apoi de filtrele superioare (Centrul Universitar şi Cabinetul de propagandă din cadrul Comitetului Judeţean de Partid) ca fiind de încredere, dar, la Iaşi cel puţin, atitudinea acestora a fost mai permisivă cu aceste publicaţii decât în alte locuri (în Bucureşti, bunăoară, unde presiunea cenzurii era mai strictă şi unde publicaţia echivalentă a universităţii era o tristă fiţuică de propagandă, numită «Convingeri comuniste»).

Atunci când am ajuns eu la «Serile Dialog», care se ţineau în barul «Ethos» al Casei Tineretului (Casa Studenţilor de azi) – un spaţiu subteran tapetat cu numere vechi din ziare franţuzeşti şi unde se putea bea un gin englezesc adevărat, echipa de la «Dialog», aflată sub conducerea tandemului Al. Călinescu – Sorin Antohi, era legendară. Nu numai pentru celebrul număr retras de pe piaţă (cel cu poza tabloului lui Dan Hatmanu în care Ştefan cel Mare dădea noroc cu Ceauşescu – tablou perfect linguşitor, dar unde efectul contrar a fost dat de titlul editorialului de sub poză, care se intitula «Exemplul preşedintelui» ceea ce pe spăimoşii şi pudicii cenzori de la partid i-a speriat!)ⁱⁱ, ci, mai ales, pentru echipa de colaboratori de elită care publicau în paginile revistei, din Iaşi şi din ţară, între care câţiva cu drept de semnătură limitat sau ridicat în publicaţiile oficiale şi care-şi strecurau textele în revistele studenţeşti. Am fost de faţă atunci, în toamna lui 1982, la show-ul public dat de «Grupul de la Iaşi», de cronica literară delicios de acidă citită de Dan Petrescu, de lectura explozivă, în canon, Luca Piţu – Sorin Antohi din celebrul manuscris «Brazde peste haturi» sau de incomparabilul one man show făcut de George Pruteanu cu «Divina Parodie». Ştiam deci ce era «Dialog»-ul care eclipsa atunci Echinox-ul clujean şi, fireşte, mă uitam cu jind la lumea intelectuală şi ludică pe care această echipă o întruchipa într-un timp al apăsării ideologice, al prostiei şi inculturii generalizate. După doar două luni de facultate unde, în afara cursului de filozofie indiană şi a seminarului de sanscrită făcute de Marin Costică, nu găsisem nimic care să aibă ceva de-a face cu filozofia, înglodaţi cum eram în cursuri terne, scolastice, «pe linie», făcute de profesori care fuseseră selectaţi în anii 50-60, conversaţiile sclipitoare intelectual ale eroilor underground care gravitau în jurul revistei universităţii ieşene mi s-au părut absolut fascinante. Şi, mă gândesc azi, extrem de provocatoare cultural.

La câteva luni după faimoasa seară «Dialog» animată de Sorin Antohi la care fusesem şi eu martor, în mai 1983ⁱⁱⁱ, toată echipa care gravita în jurul revistei a fost destructurată de Securitate printr-o anchetă dură şi prin măsuri administrative severe luate de conducerea universităţii, la presiunea lui Alecu Floareş, secretarul cu propaganda de la partid (demiteri, sancţiuni grave pe linie de partid) împotriva profesorului Călinescu şi a lui Sorin Antohi, precum şi asupra unor studenţi de la drept ce făceau parte din redacţie (Sperneac şi Voicu, parcă). Revista a fost la un pas de desfiinţare şi doar intervenţia utilă a lui Doru Tompea, pe atunci Preşedinte (ales de studenţi, dar cu binecuvântarea partidului!) al Centrului Universitar Iaşi, pe lângă Nicu Ceauşescu, atunci Prim-Secretar UTC, (în subordinea căruia era şi UASCR-ul) a făcut ca revista să supravieţuiască. Eu am făcut parte din echipa care i-a urmat lui Sorin Antohi & Comp.”

ⁱ În cazul nostru, la „Dialog”, nu distribuiam decât un exemplar pe camera de cămin din Puşkin şi Tîrguşor Copou (şi nu patru, câţi studenţi erau) rămânând exemplare pe care le trimiteam neoficial în multe alte locuri din ţară. Ba chiar, uşor ilegal, Mircea Nedelciu şi Florin Iaru, librari la Librăria Editurii „Cartea Românească” din Bucureşti, le vindeau pe sub tejghea cunoscătorilor, din bănuţii astfel strânşi făcând noi, la final de an, un mic banchet junimist.

ⁱⁱ Întrebându-l pe Sorin cum a fost posibil avizul cu „Bun de Tipar” pe care îl dădea judeţeana de partid pe şpalturi (foi volante pe care era imprimată pagina de ziar, de probă), el mi-a spus că poza ca atare nu apărea fiind marcat doar dreptunghiul unde se va pune, la tipar, zincul (o suprafaţă metalică pe care apărea negativul pozei fixată pe o bucată de lemn care se introducea în pagina cu rânduri de plumb şi se închidea în vederea tipăririi) cu menţiunea „fotografie cu Secretarul General al Partidului”.

ⁱⁱⁱ Există un dosar consistent la CNSAS pe această temă, iar pretextul l-a constituit o scrisoare trimisă de Dan Petrescu cumnatului său Ioan Petru Culianu, transfug aflat la Universitatea din Groningen, Olanda, interceptată la graniţă. Ştim acum din dosar că lectorului francez, homosexual, i se plantaseră în locuinţa de serviciu, cu acceptul conducerii universităţii, mijloace tehnice de urmărire şi astfel a aflat Securitatea de scrisoarea lui Dan Petrescu care a fost pretextul oficial al anchetei din mai 1983.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor