Pupat Piaţa Independenţei. Muzica! Funerară

Cu speranţa, credinţa şi vai!, naivitatea că neamţul ăsta solemn şi încet la minte moşteneşte măcar ceva din virtuţile de temeinicie (lucrul bine făcut) ale multora din înaintaşii lui, l-am votat de două ori. Am văzut şi eu, doar nu sunt chiar orb, că personajul e o statuie mişcată, că e plin de sine şi gol sufleteşte; am văzut şi eu celebra scenă cu aruncarea paltonului, dar mi-am zis, deşi îmi străpezeau dinţii că poate acestea sunt nişte năravuri copilăreşti, cu rădăcini în lipsa de experienţă în agora şi în condiţia de minoritar căruia norocul de a conduce o ţară şi de a întruchipa speranţele unui popor dezamăgit de ai lui a venit cam abrupt, pe nepregătite; ca toate aceste mici accidente de parcurs nu-l reprezintă cu adevărat pe cel pe care mă încăpăţânam să cred şi să o spun în gura mare şi în gura presei, că o să ne ajute să scăpăm odată de piticii noştri aborigeni, ticăloşi până la dezmăţ. Sfânta mare naivitate!, îmi cer iertare tuturor celor pe care i-am convins să-şi schimbe convingerea că personajul este asemenea celorlalţi! I-am trecut cu vederea şi colecţia de case de la Sibiu, dar şi povestea cu sursa miraculoasă a banilor, din meditaţii, vezi Doamne! N-am crezut-o nici pe doamna premier a Danemarcei – un politician credibil dintr-o ţară onorabilă – care râdea în hohote de istorioara lui cusută cu aţă albă despre banii pentru case. Am închis ochii şi la replica lui cu privire la „ghinionul” colegilor de breaslă care nu şi-au cumpărat şapte case din meditaţii. Am făcut-o din naivitate, dar şi din speranţa că nu am dreptul moral să abdic de la credinţa că nu toţi politicienii sunt în  mod egal ticăloşi, că poate unul din neamul înţeleptului rege Carol I poate să schimbe ceva în bine în ţărişoara noastră ocupată de o clică de politicieni iresponsabili. Am făcut-o şi din convingerea că poporul meu merită mai mult decât îi oferă politicienii vechi. Cred aceasta şi astăzi, în opoziţie cu toţi cei care sunt convinşi că poporul are exact ceea ce merită. O spun şi acum răspicat: poporul românesc merită mai mult respect şi bună guvernare pentru munca, sacrificiile şi credinţa lui, care vin din cuviinţă, adică din naivitatea de a crede că politicienii nu pot fi atât de mincinoşi şi de falşi, ca să-i înşele mereu şi mereu aşteptările; că nu-i pot nesocoti la infinit speranţele şi nu vin dintr-o sectă misterioasă de cuceritori străini, ca să-şi facă mendrele nepedepsiţi. Cum aşa arată cu degetul spre poporul acesta de ţărani, care e singurul, vorba lui Eminescu, ce nu a desperat de soarta noastră în Orient, aici, la cumpăna geografiei şi a istoriei! De ce m-aş supăra pe naivitatea lui, că doar nu e doar a lui, e a atâtor alte popoare, şi nu aş stigmatiza ticăloşia fără margini a celor care-i nesocotesc bunătatea şi munca, şi mai ales faptul că el aşa naiv cum îl cred unii, ne-a ţinut în istorie? Din toate aceste raţiuni azi sunt îndreptăţit să declar solemn: Da, domnule Iohannis nu eşti nimic din tot ceea ce am sperat!; nu ai nicio calitate semnificativă care să mă îndreptăţească să te mai numesc preşedintele meu; eşti la fel de ticălos şi de mincinos ca toţi cei pe care te-ai prefăcut că îi condamni! În plus ai reuşit să destrami şi un mit care avea largă audienţă printre noi, poporenii vechi, acela că poţi aduce un „ceva” nemţesc în politica ţării. Din toate aceste cauze am curajul să mizez pe o sentinţă implacabilă: vei ieşi pe uşa din dos a istoriei. Ai început deja să fii nimic şi vei încheia confundându-te cu neantul.

În fine, voi peneliştilor fără coloană vertebrală şi fără credinţă în neamul nostru. Nu sunteţi un partid, ci o companie de exploatare toxică şi transpartinică, o asociere de indivizi mânaţi în luptă doar de interesul de gaşcă! Aţi coborât în mocirlă teoria liberală a individualităţii şi a drepturilor cetăţenilor liberi. Din toate acestea aţi reţinut doar egoismul feroce. Renunţaţi să vă mai prevalaţi de istorie, să faceţi din ea scut şi sursă de legitimitate! Doar voi aţi introdus politicianismul şi demagogia ca metode de manipulare în viaţa politică a ţării, încă de la începuturi, în secolul al XIX-lea. Vă lăudaţi că vi se datorează România modernă. Eroare! Dacă România nu e modernă până la capăt nici azi, e şi din cauza voastră, a compromisurilor, a corupţiei premiate şi a întronării partitocraţiei în viaţa noastră publică. De aceea, adevărul despre voi nu e cel pe care-l lustruiţi, ci acela rostit de Eminescu şi Caragiale.

Conservatorii v-au demascat ticăloşiile, ţărăniştii manevrele oculte de acaparare a puterii. Dar voi v-aţi văzut de drumul vostru pactizând constant cu mărimile zilei. Atunci când marele Iuliu Maniu era condamnat pe viaţă în toamna anului 1947, voi eraţi la guvernare împreună cu comuniştii. Atunci când Corneliu Coposu încerca să formeze o alianţă anti-restauratoare, voi vă guduraţi pe lângă fesenişti. Pentru că sufereaţi de obsesia puterii, atunci ca şi acum, dar care vă va duce la pierzanie. Unii dintre noi nu am uitat. Atunci când ne-am pus speranţele în voi, iluzionându-ne că vă veţi fi lecuit, voi v-aţi aliat din nou cu PSD. Aţi minţit cu neruşinare că răul cel mai mare este Băsescu. Nu era decât un alibi. Atunci aţi beneficiat de o minimă credibilitate, dobândită prin manipulare, dar azi aţi trădat cu repetiţie toate speranţele unei generaţii care mai crede în România. V-aţi urmat vocaţia trădării şi a egoismului ticălos. De aceea, orice român de bună credinţă este îndreptăţit să vă blesteme. Dar eu ştiu că printre voi sunt şi oameni de bună credinţă, a căror voce nu contează deloc. De aceea vă spun: treziţi-vă în ceasul al XII-lea, înainte de a vă acoperi de oprobriul poporului şi al istoriei!

Mihai Dorin este istoric şi publicist