Radicalismul ideologic faţă cu realitatea

1. „Sărăcia creşte.”

O afirmaţie foarte răspândită, o credinţă foarte răspândită. Dar falsă. În realitate, sărăcia scade – şi în lume, şi în România.

Asta nu înseamnă că nu trebuie să milităm pentru politici de combatere a sărăciei. E legitim să milităm pentru astfel de politici, dar e fraudulos să pretindem că sărăcia creşte.

2. „Inegalitatea creşte.”

În realitate, inegalitatea globală scade – şi scade continuu de 40-50 de ani.

În interiorul statelor lucrurile pot sta diferit – în unele inegalitatea creşte, în altele scade – dar inegalitatea globală scade.

În România, nivelul inegalităţii este foarte ridicat. Dar nu creşte: rămâne constant, ba chiar e într-o uşoară scădere.

3. „România se dezindustrializează.”

Şi credinţa asta e foarte răspândită – dar falsă. În 1990, valoarea producţiei industriale a României era de 17,9 miliarde de dolari. În 2017, de 63,6 miliarde de dolari.

În condiţiile în care valoarea producţiei industriale a crescut dramatic, e greu de susţinut că România s-ar dezindustrializa.

Ce s-a întâmplat de fapt a fost înlocuirea unor industrii cu altele – de exemplu, înlocuirea parţială a industriei grele cu industria IT – dar asta nu înseamnă dezindustrializare, ci reconfigurare a industriei.

4. „Furtul avuţiei naţionale.”

„Ne-a fost furată avuţia naţională” e o propoziţie pe care o auzim zilnic.

Totuşi, în 1989 PIB-ul României era de 42,1 miliarde de dolari. În 2017, de 211,8 miliarde de dolari – de 5 ori mai mare.

În condiţiile în care „avuţia naţională” a crescut de 5 ori, în ce sens putem vorbi de furtul ei?

5. „România e o colonie.”

Când ai scădere semnificativă a sărăciei – în 2000, 72,1% dintre români trăiau cu cel mult 5,5 dolari pe zi (dolari 2011 la paritatea puterii de cumpărare); în 2016, procentul scăzuse la 18,5% – combinată cu o creştere semnificativă a PIB-ului, în ce sens poţi pretinde că România ar fi o colonie (deci că ar fi exploatată în detrimentul locuitorilor ei)?

II. Cum să scrii în stilul stângii radicale

1. Dacă te simţi în formă, scrie despre capitalism ca întrupare a tuturor relelor.

Dacă eşti puţin răcit sau fără mare chef de scris, bagă doar cu neoliberalismul. Dar ai grijă să nu foloseşti termenul în sensul lui tehnic – supply-side economics sau, cum se zice mai nou, trickle-down economics – ci să te referi mai ales la comerţul internaţional liber şi la multinaţionale, care nu sunt de fapt expresii ale neoliberalismului, ci ale capitallismului în genere.

2. Vezi ce cuvânt are conotaţii naşpa zilele astea. Ai găsit „populism”? Perfect! Nu ezita să-l foloseşti.

3. Nu uita de „hegemonie”. „Hegemonie” is a must, n-are cum să lipsească. Foloseşte-l cât mai des. Poţi să bagi chiar şi „hegemonia hegemoniei”, ca să o arzi hegelian.

4. Ţi-a ieşit „hegemonia neoliberală populistă”? Perfect! Acum chiar scrii în stilul stângii radicale. Felicitări!

III. Rezumat de etapă

PSD controlează Parlamentul şi Guvernul – ceea ce e legitim, dat fiind rezultatul alegerilor din 2016. Ce nu e absolut deloc legitim din perspectivă democratică e modul în care majoritatea tratează opoziţia.

Dincolo de asta, PSD controlează CCR şi Avocatul Poporului – principalele instituţii menite să stopeze eventualele derapaje ale majorităţii parlamentare, ale Guvernului sau ale administraţiei publice. Practic, CCR şi AvP sunt, în mod normal, sistemul imunitar al democraţiei.

PSD controlează şi instituţiile independente de rang secund – CNCD, ANI, CNA – menite şi ele să limiteze eventualele abuzuri ale majorităţii la adresa oricărui tip de minorităţi.

Prin CCR, PSD a obţinut puteri discreţionare asupra procurorilor – şi astfel puteri discreţionare asupra judecătorilor (prin procuratura specială care investighează comportamentul judecătorilor).

Ca să rezum, PSD controlează azi puterea executivă, puterea legislativă, puterea judecătorească (direct, în cazul procurorilor şi indirect, în cazul judecătorilor), plus instituţiile ţinute să asigure sănătatea democraţiei (în primul rând CCR şi AvP).

Când un partid controlează toate puterile şi instituţiile astea, spunem că regimul politic este unul de tip autoritar concurenţial. Azi, România nu (mai) e o democraţie.

PS. Singurele instituţii pe care PSD nu le controlează încă sunt Preşedinţia, SRI şi SIE – de unde şi obsesia cu „statul paralel”. Totuşi instituţiile astea nu sunt în realitate suficient de puternice pentru a forţa revenirea la un regim democratic (şi, în cazul SRI şi SIE, nici măcar nu e rolul lor să asigure revenirea la un regim democratic).

Sorin Cucerai este traducător şi publicist