Răspunderea furnizorului de servicii medicale în cazurile de malpraxis

În materia răspunderii civile pentru malpraxis sunt incidente prevederile Codului civil, ale Legii nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare și ale Codului fiscal.

Astfel, conform dispozițiilor înscrise în art. 1350 Cod civil, orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Conform prevederilor art. 217 alin. 1) din Legea nr. 95/2006, asigurații au dreptul la servicii medicale de bază, astfel cum sunt acestea stabilite prin intermediul unui contract-cadru, care se elaborează de CNAS, avizat de către Ministerul Sănătății și aprobat prin hotărâre de Guvern, respectiv Hotărârea nr.140/2018 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2018-2019, în speța noastră.

Contractul-cadru, mai sus menționat, nu reglementează doar serviciile de bază de care beneficiază asigurații, ci și respectarea criteriilor de calitate pentru serviciile medicale oferite în cadrul pachetelor de servicii, așa cum rezultă din dispozițiile art. 217 alin. 3 lit. c) din Legea nr. 95/2006, precum și modalitatea prin care furnizorii de servicii medicale intră în relații contractuale cu casele de asigurări de sănătate.

Potrivit art.2 alin. 2 lit. b) din Codul Fiscal, contribuția de asigurări sociale de sănătate se datorează bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.

În contextul celor mai sus precizate, se poate afirma că, în situația în care asiguratul contribuie la fondul de sănătate cu intenția de a beneficia de pachetul de bază, iar furnizorul de servicii medicale se obligă față de casele de asigurări de sănătate cu intenția de a presta servicii medicale asiguraților, ne aflăm în fața unui contract încheiat între părți.

Inexistența unui contract direct între două părți nu determină lipsa acestuia în condițiile în care voința poate fi manifestată valabil în una dintre următoarele trei forme: forma verbală, forma scrisă şi comportamentul, iar conform art. 1240 alin.2) Cod civil, voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.

Cu alte cuvinte, în speța noastră asiguratul achită contribuția în scopul de a beneficia de servicii medicale, iar furnizorului îi revine obligația de a presta serviciile medicale sau mai simplu exemplificat, prezentarea persoanei asigurate la furnizorul de servicii medicale reprezintă intenția celui dintâi de a beneficia de serviciile plătite către fondul de sănătate.

Concluzionând, raportat la cele mai sus precizate, rezultă că, în situațiile de malpraxis va fi antrenată răspunderea civilă contractuală a furnizorului de serrvicii medicale pentru următoarele considerente: plata contribuției la asigurărle de sănătate de către asigurat; încheierea contractului cadru cu casa de asigurări de către furnizorul de servicii medicale și intenția celor două părți, prestator și beneficiar, de a furniza servicii medicale către asigurat, respectiv de a beneficia de servicii medicale de la furnizor.

Consilier, Carla Cozma

Coordonator Biroul Teritorial Iași – Instituția Avocatul Poporului