Caută 
1 MIN
Conceptul de “risc sistemic" care s-a cristalizat în anii ’90 a revenit în actualitate după criza financiară globală declanşată în 2007, numită şi Marea Depresiune 2.0, şi care a fost determinată de creditarea excesivă în condiţiile unor costuri de finanţare reduse induse de politicile monetare expansioniste practicate de băncile centrale. Autorităţile au constatat că monitorizarea băncilor la nivel individual ignoră externalităţile negative pe care acestea le transmit în interiorul sistemului, iar efectele de contagiune sporesc fragilitatea sistemului financiar în ansamblu. În plus, prin efectele de propagare care se transmit economiei reale şi prin salvarea cu bani publici a instituţiilor prea mari pentru a se prăbuşi, crizele financiare implică costuri sociale uriaşe.
Pentru a ţine sub control “titanii" sistemului financiar a căror prăbuşire ar periclita stabilitatea sistemului financiar, autorităţile de supraveghere au emis, pe baza unor criterii cantitative prestabilite, listele cu instituţiile de importanţă sistemică, atât la nivel global, cât şi la nivel naţional. Instituţiile cu caracter sistemic sunt supuse unui proces de monitorizare mai riguros şi obligate să deţină fonduri suplimentare care să acţioneze ca amortizoare în eventualitatea unui şoc sistemic. Astfel, autorităţile nu ar mai fi nevoite să folosească banii contribuabililor (fonduri publice) pentru a salva instituţii financiare private. Însă publicarea acestor liste ar putea atrage un efect de stigmatizare din partea investitorilor pentru instituţiile listate pe pieţele organizate, implicând scăderea preţurilor acţiunilor şi astfel o diminuare a averii acţionarilor: capitalul suplimentar pe care instituţiile de importanţă sistemică trebuie să îl deţină este o cheltuială în plus, ceea ce va afecta disponibilitatea de fonduri şi implicit procesul de creditare.
Comportamentul prociclic al sectorului bancar a fost documentat în numeroase studii, sugerând o creştere a probabilităţii băncilor de a intra în incapacitate de plată într-o perioadă de recesiune sau o asociere pozitivă şi semnificativă între ciclurile financiare şi profitabilitatea băncilor, această creştere fiind atribuită condiţiilor economice prielnice care conduc la o majorare a creditării firmelor şi a gospodăriilor. Riscul sistemic se poate acumula în sectorul financiar cu mult înaintea punctelor de maxim ale ciclurilor economice şi financiare, acest aspect fiind de maximă importanţă pentru autorităţile de reglementare care au ca obiectiv limitarea caracterului sistemic al instituţiilor financiare, prin impunerea, de pildă, a unui amortizor anticiclic de capital. Studiile de specialitate indică o asociere pozitivă a riscului sistemic cu ciclul economic. Cu alte cuvinte, riscul sistemic începe să se acumuleze în sectorul bancar în timpul perioadelor de boom. De asemenea, contribuţia băncilor la riscul sistemic evoluează prociclic în timpul ciclurilor de creditare, a preţurilor imobiliarelor şi a preţurilor acţiunilor. Literatura de specialitate a evidenţiat că multe crize financiare au fost precedate de boom-uri pe piaţa creditelor şi piaţa imobiliară şi că există importante influenţe între cele două pieţe, perturbările dintr-o piaţă intensificând problemele din cea de a doua piaţă. Creditele finanţează investiţiile şi consumul, care vor determina o creştere a economiei şi a preţurilor activelor. Acest mecanism este recunoscut în literatură ca fiind mecanismul acceleratorului financiar.
Din aceste considerente, identificarea ciclurilor financiare şi adoptarea ex-ante a unor politici de reglementare macroprudenţiale adecvate a devenit un obiectiv sine qua non al decidenţilor politici pentru a ţine sub control proliferarea riscului sistemic. În caz că aceste politici nu sunt suficiente, regimurile de rezoluţie aplicate ex-post trebuie să fie clar definite astfel încât să se limiteze naţionalizarea pierderilor (bail-out).
Alin Andrieş este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
