Revoluţia avortată

În urmă cu douăzeci şi patru de ani, câţiva concetăţeni de ispravă, idealişti, exasperaţi şi îndrăzneţi până la igno­rarea instinctului de conservare, au încercat să-i scoată pe ieşeni în stradă, pe 14 decembrie, pentru a protesta împotriva regimului dicta­torial comunist instaurat de familia Ceauşescu şi de cama­rila lor. Au încercat în van şi asta ar fi putut să-i coste viaţa astfel încât mi-e greu să găsesc tonul potrivit pentru a evoca acel moment pilduitor de neîmplinire.

Există multe scenarii privitoare la căderea dictaturii din România. Există, de asemenea, mii de poveşti perso­nale, de detalii importante doar pentru fiecare povestitor în parte, de fragmente de adevăr sparte şi risipite în milioane de oglinzi, de piese disparate, unele sugestive, altele banale, din uriaşul puzzle pe care istoria recentă l-a pus în evidenţă referitor la acel moment. Nu există consens asupra vreunei versiuni, dar ceea ce pare azi de natura evidenţei sunt constatările că serviciile de informaţii ale marilor puteri, estice şi vestice, au colaborat pentru amorsarea condiţiilor necesare ca lumea să iasă în stradă şi pentru ca vâlvătaia revoltei să pornească. Nu e vorba aici numai de ironia postumă a lui Ceaşescu cu „agenturili” lui cu tot, ci de un context mai larg care explică mai nuanţat răsturnarea regimului, context care ar fi fost imposibil dacă nu ar fi existat acordul şi sprijinul marilor puteri. Ce a fost atunci la Iaşi pe 14 decembrie? Cine a dirijat aceste evenimente?

Prietenul meu, scriitorul Cassian Maria Spiridon, unul din capii experimentului civic încercat în urmă cu două decenii, m-a asigurat foarte serios că nu a fost contactat şi convins de nimeni (nici de KGB, nici de CIA!) să intre în ceea ce părea o formă de reacţie cât de cât organizată împotriva prostiei, lipsurilor şi oprimării de atunci. Contactat de Ştefan Prutianu, a aflat şi el de încercarea de a organiza o reţea de sprijin clandestină, piramidală (pe multiplii de trei oameni de încredere) al cărui scop era scoaterea oamenilor din case la un miting în Piaţa Unirii, pe 14 decembrie. Au improvizat un fel de manifest rudimentar care anunţa mitingul, l-au distribuit şi au fost imediat deconspiraţi şi arestaţi, nereuşind să detoneze nicio manifestare publică la care să se adune masa critică necesară unei revolte populare. Explicaţiile pentru eşecul lor sunt mai multe şi merită detaliate măcar schematic aici, la un moment de aducere aminte. În primul rând, e interesant faptul că ei au semnat aceste manifeste ca fiind ale Frontului Popular, cod de recunoaştere comun mişcărilor asociate perestroikăi gorbacioviste din Uninea Sovietică. Ştefan Prutianu spune că a fost un nume pe care l-au folosit conştient tocmai pentru că trimitea la organizaţia care la Chişinău, în august 1989, declanşase un miting uriaş consacrat limbii române şi că noi toţi cei care urmărisem evenimentele pe posturile de televiziune ruseşti (care ţineau loc de televiziune atunci când TVR-ul emitea trei ore pe zi) am fi înţeles mai rapid despre ce este vorba. Apoi Iaşul oferea, prin studenţii şi muncitorii existenţi aici, resurse mai potrivite revoltei, cu atât mai mult cu cât studenţii în 1988 şi muncitorii de la Nicolina în 1989, deja ieşiseră pe străzi dând de furcă Securităţii care filmase şi fotografiase tot, declanşând apoi represalii îndelungate împotriva participanţilor. Chiar dacă teoria conspiraţionistă potrivit căreia la Iaşi a fost orga­nizată o diversiune pe 14 decembrie pentru ca revoluţia să poată izbucni în celălalt capăt al ţării pe 16 s-ar adeveri, rămân încă obscure mecanismele care au putut să-i con­vingă pe organizatorii ieşeni să se asocieze de bunăvoie la o asemenea acţiune riscantă. În sfârşit, un alt element important care merită a fi subliniat e reacţia rapidă, organizată şi eficientă, de neutralizare a conspiraţiei probată cu ocazia evenimentelor de la Iaşi de Departamentul Securităţii Statului (organism sub sigla căruia se ascundeau totuşi direcţii şi departamente foarte diferite). Organizarea rapidă şi neaşteptată a Dinamoviadei de judo, ai cărei „concurenţi” atletici au ocupat imediat întreg hotelul Unirea, tunurile de apă de la colţurile Pieţei Unirii, patrulele de miliţieni, soldaţi şi gărzi patriotice mobilizate în pripă, interdicţia de a circula în grupuri mai mari de trei oameni sau mutarea staţiei de tramvai (şi atunci prilej de înghesuială şi de mase de oameni) de la Select au arătat – alături de urmărirea şi arestarea rapidă a organizatorilor – că Securitatea, dacă voia, îşi făcea eficient treaba. Şi nu pot crede, fireşte, că profesioniştii reprimării erau toţi repartizaţi la Iaşi, în timp ce la Timişoara sau Bucureşti rămăseseră doar nişte băieţi drăguţi, timoraţi sau cu ascunse veleităţi liberale pe care de-abia au aşteptat să le probeze în folosul poporului. Despre încercarea de revoluţie de la Iaşi nu se poate spune decât că, la fel ca şi marşul studenţilor de mai an, urmărit de la ferestre neluminate, din spatele perdelelor, de concetăţeni care n-au avut curajul de a ieşi în stradă alături de cei tineri, nu a reuşit să mobilizeze simţul civic al unui oraş obişnuit, ca şi la 1848, să dea molcom tonul revoltei pe care să o desăvârşească valahii. Ce nu trebuie uitat totuşi e faptul că dacă nu se schimba regimul, cei câţiva idealişti care fuseseră întemniţaţi rapid în beciurile din strada Triumfului (şi care, văd astăzi cu tristeţe, încă luptă prin tribunale ca să-şi apere onoarea) ar fi fost amintiţi acum doar în şoaptă, la parastasul de douăzeci şi patru de ani.

Ce s-a întâmplat la Iaşi, pe 14 decembrie 1989, a devenit deja o pagină de istorie colbuită, din care n-a mai rămas decât numele unei străzi, şi la care generaţia tinerilor de astăzi priveşte cu aceeaşi circumspecţie şi cu acelaşi interes precum o face faţă de răscoala de la Bobâlna. E bine? E rău?