Riscurile rock-ului

Povestea colegului meu de la Socio-lingvistică, Emiliano Spincter, din vara lui 2019, m-a tulburat peste măsură. L-am întâlnit atunci pe coridoarele facultăţii. Era, cum se zice astăzi în popor, varză. Nedormit, nebărbierit, necăjit şi, indiscutabil, nevorbit, întrucât, în momentul în care m-a văzut, cearcănele imense de la ochi i s-au decolorat puţin, iar pe faţă a părut să-i treacă o umbră de speranţă. A venit imediat la mine şi mi-a spus precipitat: „Bătrâne, sunt disperat. Nu vei crede ce mi s-a întâmplat. Trebuie să-ţi zic. Trebuie să relatez cuiva adevărul, altfel o iau razna…” M-am oprit speriat şi l-am ascultat. „Directorul meu de departament”, şi-a început el ciudata naraţiune, privind, hăituit, în toate direcţiile, „bestia de Coprodan Sceleruţ, este, de mic, fan al rocker-ului american Jon Bon Jovi. Mă rog, acum am aflat şi eu numele ăsta, întrucât nu le-am avut niciodată cu muzica nouă. Am trăit, de când mă ştiu, doar în acordurile măreţe ale simfoniilor clasice. |sta, americanul, a ţinut recent (n.m. – în iulie 2019) un al doilea concert la Bucureşti. Nebunul meu a aflat cu câteva luni înainte şi se văita prin întreaga Universitate că va fi plecat atunci din ţară, urmând să participe – fără posibilitate de eschivă – la şedinţa unui consorţiu internaţional. N-am dat importanţă lamentărilor lui, dar, prin iunie, îmi scot ordin de deplasare pentru nişte doctorate în Capitală şi trec pe la Sceleruţ, conform uzanţelor, să mi-l semneze. Sesizând data călătoriei, dementul sare ca ars că, vai, voi fi în Bucureşti fix la concertul lui Jon Bon Jovi şi că mă sparge dacă nu-mi iau bilet pentru a-i povesti şi lui clipa astrală! De spaimă, am spus da, cum să nu, Jon ăla e şi favoritul meu. Am fugit la primul calculator, sperând că toate locurile erau vândute. Nici pomeneală! Chestia se ţinea în ditamai Piaţa Constituţiei, cu acces gârlă. Am cumpărat un bilet ieftin, de periferie, ca să închid gura Coprodanului. L-am printat şi i l-am arătat obedient. S-a luminat precum o zi de vară. M-a mângâiat pe cap şi mi-a spus că abia aşteaptă să-i relatez evenimentul, scenă cu scenă, la întoarcerea amândurora acasă.”

Spincter s-a oprit, o secundă, epuizat şi, după ce a respirat adânc, a continuat cu aceeaşi voce tragică: „M-am gândit că n-oi muri dacă, după doctorate, mai rămân o seară în Capitală şi ascult ceva zdrăngăneală modernă. Numai că socoteala de-acasă… Chermezele post-doctorale s-au prelungit nepermis de mult, iar eu am uitat de Jovică ăsta. Mi-am amintit abia când m-am întors la facultate şi am găsit, alături de ordinul de deplasare, biletul electronic nefolosit. Am intrat în panică, bătrâne! Ce să-i spun Marelui Psihopat? În abulie, am luat o decizie neaşteptată, de individ devastat. Fusesem, de fapt, la concert şi eram capabil să-l prezint minut cu minut, scenă cu scenă! Mi-am repetat, motivaţional, de atâtea ori concluzia asta, că, într-un anume sens, ajunsesem să o cred în forul meu interior. Apoi, m-am pus pe documentare. Ecouri în presă ale concertului, declaraţii ale participanţilor, analize ale specialiştilor, imagini şi scurte filmări live ale reperezentaţiei de pe Facebook şi chiar crâmpeie de la alte concerte ale cântăreţului, pescuite pe YouTube. I-am ascultat atent piesele de succes, le-am învăţat versurile şi linia melodică. Puteam interpreta – bazându-mă pe urechea mea muzicală, educată de iluştrii compozitori clasici -, destul de competent, It’s My Life şi Livin’ on a Prayer. Un singur lucru nu-mi ieşea la socoteală. Reacţiile de după eveniment indicau că noua prestaţie a lui Jon Bon Jovi la Bucureşti fusese un eşec epocal. El însuşi a declarat că a cântat prost şi şi-a cerut scuze participanţilor. Mai mult, fiind fără voce, cică a redus spectacolul cu jumătate de oră şi a renunţat să mai cânte hit-urile care l-au făcut celebru… Tembelului meu nu avea cum să-i placă situaţia, însă asta era! Când m-am revăzut aşadar cu monstruleţul, m-am pus pe povestit, prezentând, ştiinţific, detaliile catastrofei muzicale din Piaţa Constituţiei. Sceleruţ s-a înnegurat treptat, până când, turbat, a început să zbiere blasfemie, blasfemie, stopaţi detractorul! Adică pe mine…” Spincter s-a oprit iarăşi, cu un aer terifiat-deznădăjduit. Răsufla din greu, dar, eroic, nu s-a dat bătut.

Şi-a reluat, dramatic, firul istorisirii: „Îngrozit, am dat-o pe cântat. Strigam, convulsiv, ca un rocker în chinurile facerii scenice – Iit’s my liiiife,/ Iit’s now or neever,/ Iii ain’t gonna live foreever,/ Iii just waaant to liive whiiile Iii’m aaliive… Coprodan m-a privit idiotizat şi, brusc, s-a năpustit asupra mea, ţipând, precum Kurtz al lui Conrad, the horror, the horror! Mi-a ars, în viteză, două palme peste bot, trei pumni în cap şi un şut în fund. Am zbughit-o din cabinetul lui, crezând, naiv, că s-a descărcat şi că tărăşenia s-a încheiat. Nu s-a încheiat, omule! M-a băgat în program de monitorizare. Am trecut, de la un biet ordin de deplasare, la cumplitul ordin-observator. Oooh, my liife!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”din Iaşi