Romanticul an 1990

Muncitorii şi funcţionarii mergeau la serviciu din an în paştele mă-sii, iar ţăranii şedinţau interminabil, mai ceva ca inginerii, şi alegeau primari FSN, trimiţând după aceea la Bucureşti delegaţii cu adeziuni pentru Domnul Nostru Ion Iliescu, sfinţească-se Numele Său, garantul libertăţii noastre. Cuvântul „program” avea o conotaţie extrem de negativă, era aproape sinonim cu „pogrom”, ridica valuri şi valuri de ură populară. Elevii scoteau cu furie ochii Ceauşeştilor din manuale şi dicţionare şi chiuleau in corpore alături de profesori, reunindu-se la crâşme şi la fumat în spatele blocului; asta până nu se revoltau şi nu ieşeau în faţa blocurilor, ca să pizduiască babele comuniste. Pe autobuze şi tramvaie cumpărau bilet numai moşulicii şi băbătiile neslobozi la minte şi taraţi de comunism. Epavele comuniste, ce mai! De pe fabrici şi uzine erau trântite cu silă sloganurile învechite cu TRĂIASCĂ PARTIDUL COMUNIST ROMÂN, CĂLĂUZITORUL… bla-bla-bla şi erau înălţate în loc TRĂIASCĂ ROMÂNIA LIBERĂ! sau TRĂIASCĂ POPORUL LIBER! Ah, nevoia de sloganuri! Ce putere imensă!

Aşa că să nu te miri, cititorule: toţi preoţii şi toate preotesele, toţi monahii şi toate monahiile de pe întreg spaţiul românesc, cu fiii şi fiicele, nepoţii şi nepoatele lor, ba şi cei din Sfântul Sinod al Patriarhului Teoctist, voiau cu ardoare, le ţâţâia fundul să fie liberi. Sfânt- sfânt, dar liber! Siderurgiştii şi metalurgiştii voiau să fie liberi; şi chimiştii, abia eliberaţi de Samantha inginer chimist de renume mondial, clamau libertatea, şi cofetarii, şi bucătarii, şi borşăriţele din piaţă, şi lucrătorii de la cooperativa „Progresul” nu voiau să progreseze decât liberi etc., etc. Vidanjorii, de pildă, voiau să fie liberi şi lăsau de izbelişte closetele publice. Gata cu nevoile! Iar închisorile şi aresturile (o, nomina odiosa!) clocoteau de manifestaţii furtunoase ale deţinuţilor, care tunau înflăcărat din mii şi mii de piepturi: Deţinutul liber! Deţinutul liber! Mai dihai ca politicienii de azi.

Iar femeile se simţeau şi ele extrem de libere şi libertine pe atunci. Nu am o statistică la îndemână, dar cred că a fost atunci un boom al naşterilor pe plaiul românesc. Liceenele ajungeau borţoase prin „imparculata conceptione” (adică în parc), iar căsătoritele uitaseră de mijlocele contraceptive şi făceau întreruperi de sarcină de numa-numa: aşteptau la rând, cu chiloţii în mână, la uşile ginecologilor.

Ni-l aducem în minte pe moşul astronom, cel cu părul cănit, care umbla după fetişcane, motiv pentru care D., care era redactoriţă-şef, i-a spus într-o bună zi: „Moşule, ia plimbă ursul. Şi să nu te mai prind pe aici, că te dau cu curul de pământ de nu te vezi.” O pomenim în treacăt pe Cici S., dactilografa, grăsuţa cu ochi albaştri, serafici, care bătea la maşină Zornea în loc de Z. Ornea şi nu pricepea cu nici un chip de ce se scrie „creează” şi nu „crează”, cum era normal, după părerea ei. Pomenim şi pe alţii tot aşa.

Nu putem să nu amintim de javra de patron şi de mahalagismul lui ţigănesc (sau rrom, na!), un delapidator de clasă, care a înfundat puşcăria după aceea (făcuse puşcărie pentru delapidări mărunte şi sub regimul Ceauşescu, iar acum, vezi Doamne, îşi aroga statutul de disident pentru asta) şi care, atunci când opoziţia a obţinut un procentaj relativ bun în alegeri, a desfiinţat fără scrupule gazetuţa noastră, căci nu mai avea nevoie să-şi facă mendrele propagandistice. Şi omul ăsta de-o notorie venalitate era şef de partid de opoziţie şi mare afacerist. Ptiu! Legea nu dă voie cârnăţarilor să fie chirurgi, nici pe sculeri-matriţeri nu-i lasă să ajungă profesori de matematică sau pe vidanjori să se facă directori de marketing. Dar aceeaşi lege nu împiedică pe borfaşi să fie directori de ziare sau politicieni, pe infractori să ajungă fabricanţi de conştiinţe (căci directori nu pot spune). Ivanov, căci aşa îl chema pe ipochimen, nu numai că nu avea talent în branşă, nu, nici vorbă, nu numai că nu avea scânteie ziaristică în el (o, era jignit în fiinţa lui la auzul acestui cuvânt – talent!), dar nici nu ştia să scrie. Oua nişte litere mari, lăbărţate, de elev de-a patra primară, asta după ce ofta şi năduşea juma de oră ca să înşiruie un rând-două. Şi ăsta se voia, se proclama român verde. Da, ca găinaţul gâştei. Era stâlp al politicii locale, luat în seamă, ascultat, elogiat de ceilalţi politicieni locali, în loc ca el să fie stâlpul pe care câinii îşi ridică pe o clipă unul din picioarele din spate.

Uite că m-am enervat… m-am… şi uit de D. Ooo, D., cea mereu cu pungi pe la ochi şi cu o expresie de sfântă aflată în suferinţă, aşa cum vedem în icoane. Căci lucra ca o apucată, era în stare să stea în faţa computerului 24 de ore din 24. Ea era factotumul Opozantului. Şi doar n-a câştigat mai nimic din chestia asta! Dimpotrivă, a pierdut, fiindcă, după ce s-a închis hardughia, cei de la ziarul opozant, singurul la care merita să lucrezi în dulcele stârv, pardon, târg, nu au vrut să o angajeze: prea se încontrase cu ei în Opozantul, prea făcuse jocurile scârbei de Ivanov.

Dar aşa era ea: gata să se cheltuie până la ultima picătură de energie. Îmi spunea cum a tradus o carte de Bergson numai într-o săptămână: fără să doarmă, hrănindu-se numai cu grisine şi cafea. Mă întrebam uneori dacă nu cumva trebuia să consulte un psihiatru. Pe bune! Era o disarmonică sau, cum spune Karl Leonhard, o „personalitate accentuată”. În orice caz, avea un deficit imens în sufletul ei. Nu se deschidea niciodată cu totul nici spre prieteni, nici spre bărbaţi în genere, cu toate că, ştiu, avea câţiva curtezani fără speranţă. Îi cultiva. Se juca precum pisica cu şoarecele cu ei. Am putut să mă apropii de sufletul ei tocmai fiindcă eu nu i-am cântat serenade. Nu suporta. Stăteam lângă ea, râdeam, discutam (în special politică, era o înfocată anticomunistă, poate revoltându-se astfel faţă de mediul familial), dar ea era departe-departe. Îmi dau seama că, de fapt, nu o cunoşteam mai deloc. Ştiu doar că provenea dintr-o familie cu origini la Rădăuţi – cu părinţi realizaţi, medici cu renume şi cu funcţii chiar pe linie de partid înainte de '89. În '90, D. s-a certat cu ai ei şi a fugit de acasă. Visul ei era să răzbată singură, prin propriile forţe, self made man, nu? Cu orice preţ… sărmana D.!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist