Rusia în război

Războiul de agresiune lansat de Moscova împotriva Ucrainei reprezintă un eveniment plin de consecinţe în permanentul proces de remodelare a sistemului internaţional. Este bine să fim cumpătaţi în ceea ce priveşte predicţiile, chiar dacă anumite linii de evoluţie ni se par evidente. Modul condiţional-optativ este, cel mai adesea, o opţiune preferabilă indicativului.

Există, însă, câteva concluzii ce, susţinute de multiplele experienţe ale trecutului, par să justifice anumite prognoze. Să începem cu traseul regimului intern din Rusia, care devine pe zi ce trece tot mai brutal. În cazul autoritarismelor, războaiele nepopulare, mai ales cele care se dovedesc mai costisitoare decât o indicau planurile iniţiale, conduc adesea la intensificarea represiunii interne. Kremlinul urmează o traiectorie de acest gen şi există toate şansele ca războiul din Ucraina, indiferent de rezultatul politico-militar, să reprezinte o etapă importantă în fundamentarea acelei ideologii naţionalist-militariste cu care regimul Putin cochetează de mulţi ani, fără a îndrăzni să şi-o asume deschis.

Fără a intra aici în chestiuni care ar trebui discutate de specialiştii în studii militare şi de securitate, este clar că armata rusă desfăşurată în Ucraina s-a comportat sub aşteptări. Nu ştim care erau şi care sunt planurile factorilor de decizie de la Kremlin, dar exista aşteptarea ca ofensiva rusă să obţină mai multe succese, cel puţin în această fază a conflictului. Desigur că aici intră în discuţie şi rezistenţa forţelor ucrainene, fără a uita spiritul de luptă al populaţiei civile. Dar mitul competenţei armatei ruse – unul dintre puţinele argumente ce mai justifică statutul de mare putere al acestei ţări – a suferit o lovitură dureroasă. Ar fi de aşteptat, aşadar, ca Moscova să aloce în viitor şi mai multe resurse sectorului militar, indiferent de presiunile economico-financiare cu care se va confrunta. Şi Uniunea Sovietică s-a aflat într-o situaţie similară, în ultimii săi ani, până când conducerea de atunci a hotărât că nu mai poate susţine acest ritm fără a afecta grav performanţele sistemului (şi aşa slabe) în alte domenii.

Pe fondul izolării internaţionale şi al sancţiunilor occidentale, Rusia face eforturi să-şi întărească relaţiile cu China, iar cei mai mulţi observatori vorbesc de o creştere accelerată a dependenţei economice a Moscovei faţă de Beijing. Este posibil ca această cooperare să se intensifice şi să se concretizeze în diverse arene ale politicii internaţionale, însă nu trebuie uitat faptul că cele două ţări se află în situaţii foarte diferite şi, în consecinţă, revizionismul lor ia forme diferite. Rusia este pe cale să decadă la statutul de putere regională, iar singura sa ancoră pentru menţinerea statutului global o reprezintă puterea militară, ceea ce o expune la aventurism. Pe de altă parte, China a fost un important beneficiar al economiei internaţionale deschise şi, chiar dacă acest climat este pe cale să fie înlocuit cu un model mai conflictual, nu are motive să grăbească acest proces. Va exista cu siguranţă mai multă coordonare între cele două state, mai ales că se raportează la acelaşi rival, dar este prematur să vorbim despre formarea unui bloc economico-politico-militar sino-rus.

În fine, indiferent dacă simţim sau nu nevoia să utilizăm sintagma de „război rece” pentru a ne referi la ansamblul relaţiilor Rusia – Occident, aşa cum se profilează ele în acest moment, ar trebui să ne aşteptăm ca, treptat, ele să se concretizeze prin reguli. Deocamdată, situaţia pare greu de controlat, dar anumite punţi vor fi păstrate sau create, aşa cum s-a întâmplat şi în fazele iniţiale ale războiului rece sovieto-american. Eşecurile mai mult sau mai puţin semnificative înregistrate de forţele ruse pe teren, în Ucraina, au solicitat la maximum răbdarea şi nervii decidenţilor politici de la Moscova, dar încă se poate spera că şi acolo există suficientă raţionalitate pentru a se preveni izbucnirea unui război generalizat. În ciuda a ceea ce mai apare în mass media sau pe reţelele sociale, conducerea rusă se află (încă) în zona raţionalităţii – e drept, una cinică şi brutală. Dar, aşa cum aveau să o descopere vest-europenii de la sfârşitul anilor 1940, se poate coexista cu un asemenea adversar – cu condiţia să fii pregătit, să nu laşi nici iluziile, dar nici frica să preia controlul.