Ruşinea secolului

Klaus Iohannis a păsuit PSD într-un mod care dramatizează inutil confruntarea pe terenul justiţiei. Câteva ore dacă mai aştepta, Comisia Europeană ar fi anunţat înaintea şefului statului român principiile noului „super MCV”: condiţionarea acordării fondurilor europene de respectarea independenţei justiţiei şi a statului de drept. Aşa că demersul şefului statului – sesizarea CCR şi a Comisiei de la Veneţia pe modificările aduse legilor justiţiei – a venit ca legarea la ochi a condamnatului înaintea urcării pe eşafod, dacă nu-şi recunoaşte vinovăţia şi nu promite să se îndrepte. Execuţia finală va avea loc la Sibiu, la summit-ul UE din 9 mai 2019, când România, ţară gazdă!, poate fi sancţionată cu tăierea finanţărilor europene.

În cazul în care ar fi un partener rezonabil, ghidat de interesele legitime ale României, PSD ar trebui să simtă cămaşa de forţă care i-a fost croită şi să primească programul de reabilitare pe care trebuie să-l respecte în următorul an. Adică, în primul rând, să lase CCR răgazul să aştepte recomandările Comisiei experţilor în drept constituţional de la Veneţia, să accepte sugestiile şi să le includă cu bună credinţă în procesul legislativ, apoi să abandoneze puzderia de proiecte pro-corupţie. Dar cine crede în mod realist că noile pârghii de presiune sunt fezabile? Se poate conta pe cuvântul unor infractori? Modul în care judecă PSD-ALDE anunţul despre introducerea unui „super MCV”, cum tratează consecinţele sesizărilor lui Iohannnis, dar şi reacţiile personale ale lui Liviu Dragnea sunt cheia răspunsului.

Din perspectiva a ceea ce PSD-ALDE a făcut până acum, sesizarea CCR (care joacă fără perdea în echipa PSD) şi a Comisiei de la Veneţia par amănunte tehnice. Şi realitatea e că nu schimbă raportul de forţe politice interne. Alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale sunt încă departe.  Într-o logică electorală, PSD are suficient timp să absoarbă şocul, să creeze perdeaua de fum şi discursul justificator după care să-şi ascundă responsabilitatea (conspiraţii externe, trădători interni etc.). E în logica desprinderii de Europa. Comisia de la Veneţia e complet necunoscută electoratului PSD. Poate fi „vândută” mediatic drept echipa de avocaţi ai lui Soros. În acelaşi timp, pentru aparatul de partid sancţiunea cu tăierea fondurilor europene nu prea contează. Oricum, din ele se fura greu, fiind atent urmărite. Şi, oricum, există PNDL, din care se alocă după criterii netransparente, de partid.

Iliberalismul românesc e o doctrină generată de averi nejustificate, conturi bancare secrete şi ţepuirea sistematică a statului. De aceea, nici nu trebuie făcute comparaţii insistente cu profunzimile ideologice ale lui Orban, cu clubul ţărilor vizate de CE – Polonia, Ungaria, Cehia. Nicăieri în statele menţionate, depozitarul de facto al puterii parlamentare şi guvernamentale nu este ameninţat de dosare şi pierderea libertăţii. Dacă cineva i-ar garanta că dosarele în instanţe sau la DNA ar fi îngheţate şi închise, şeful PSD ar da probabil semnalul abandonării asaltului asupra statului de drept. Frica în faţa unei noi condamnări este forţa motrice a ambuscadei împotriva justiţiei şi explică foarte multe din acţiunile personale desfăşurate cu brutalitate în ultimul an. Şi, de aceea, nici nu reacţionează la argumente raţionale.

Prin urmare, opţiunile pentru următorul an se anunţă dramatice. Vraja promisiunilor electorale e demult ruptă, cu o armată de incompetenţi şi anchetaţi, PSD îndreaptă România spre o coliziune frontală cu UE, din care toţi românii vor pierde. Nu mai e loc de întors şi explicaţii în faţa somaţiei UE. Corupţie/ excludere/ sărăcie sau justiţie/ valori şi bani? La Sibiu, când decizia se va bate în cuie, România va deţine preşedinţia în exerciţiu a Consiliului UE. Nu ar exista ruşine naţională mai mare ca mandatul să marcheze tocmai autoexcluderea din clubul european.