S-a stins muzicianul, omul Cristian Misievici: Un călător în Văile Plângerii

E greu să scrii despre contemporani – sunt prea aproape. E foarte greu să scrii despre personalități contemporane – sunt prea aproape și prea impozante. E și mai greu să scrii despre aproapele tău, atunci când el este o personalitate. Dar cel mai greu e să scrii atunci când el îți este cel mai aproape posibil în timp, în suflet. Atât de aproape, încât, oricine, oricât, oricâți v-ar despărți, căile de comunicare mute și nevăzute rămân veșnic aceleași, în ciuda  anilor ce se-adună, dincolo de vorbe, în pofida plecării în Văile plângeriiş1ţ…

Cristian Misievici s-a născut la 11 noiembrie 1953, la Iași, într-o familie „rotundă”, cu   preocupări și talente multiple: părinții ingineri în construcții – mama cu calități de pictor și   desenator, tatăl povestitor neîntrecut, cu un irezistibil simț al umorului, talentat scriitor și poetş2ţ, interpret ocazional la muzicuță – amândoi mari iubitori de muzică bună, de toate genurile. Bunicul, Ioan Cristescu, fost avocat în baroul ieșean, personaj impozant, cu un nas caricatural și personalitate puternică, violonist amator în orchestrele de cinematograf dintre cele două războaie. Bunica, Ortansa Cristescu, aparent o „casnică” aflată în umbra bărbatului, având totodată ținuta elegantă de adevărată doamnă a anilor ’30, de fapt și ea o mucalită, cu o nedezmințită poftă de viață, foarte sensibilă față de nepoți. În fine, până la 12 ani, o  străbunică, Magdalena Ionescu-Bazgan, coborâtă  parcă  din  paginile lui Ionel Teodoreanu, cu război de țesut, furcă, fus și lână toarsă în casă, magiunul, dulcețurile, colivele, plăcintele și câte și mai câte… O familie cu rădăcini românești (o îndepărtată înrudire cu Constantin  Tănase,  prin  bunica  dinspre  tată), dar și un  „strop” de sânge grecesc (pe linia maternă) și mai mult polonez (pe cea paternă).

Dar mai mult decât orice înrudiri și „erudiri” (iertat fie-mi abuzul lingvistic!), o familie „coagulată”, în care copiii și nepoții reprezentau rațiunea de a fi, punctul de plecare și de întoarcere pentru orice acțiune sau hotărâre importantă. Așa se explică educația „cu  de  toate”, supravegheată îndeaproape de părinți și din planul doi, de bunici. Lecturi multe și de  toate genurile, alimentate din biblioteca familiei, de peste șapte mii de volume. Vacanțe la  mare și la munte, fără confort excesiv (ba chiar cu confort minim), pe cărări cât mai neumblate, fără a fi ocolită, chiar căutându-se oboseala  trupului, dar modelarea minții și sufletului. Mult timp petrecut cu bunicul în împrejurimile  Iașului, în grădina de-acasă (vara) ori în casă (iarna), cu nesfârșite discuții despre natură, istorie, literatură, arte, matematici, științe și nu în ultimul rând, muzică. Cu mici „spectacole” de teatru (scurt) Capra cu trei iezi,  Ursul păcălit de vulpe, în care nepoții erau personajele „bune”, iar bunicul… restul! Sau „spectacole” de operă Bărbierul din Sevilla, cu balcon, serenadă și restul recuzitei, în care nepoții erau Contele și Rozina, iar bunicul – restul personajelor, regizorul și… orchestra! Iar ocazional, la Crăciun, Sf. Ioan, la zilele aniversare ori pur și simplu duminica seara, în familie, mici serate muzicale, cu program de sală, stal pentru „public” și repertoriu de atracție, pregătit din timp, cu duete și piese solo la vioară, iar în final, la muzicuță; totul răsplătit cu aplauze din belșug și „bufet”.

Au venit apoi anii de școală, primii patru împărțiți între Liceul Costache Negruzzi și Liceul de  Muzică, apoi încă opt la Muzică, cu ore de studiu la vioară, teorie, teme, duminicile la lecții suplimentare de vioară. Dar și spectacole la Operă, concerte la Filarmonică, filme, abonament la cinematecă, toate comentate copios în familie, cu păreri și controverse, cu argumente pro și contra, cu polemici. Și peste toate, iarna săniuș, chiar și călare pe cutia viorii (!), patinaj, vara cu trotineta, cu ping-pong, cu mingea, tenis, mic dejun în copacii din curte, de-a v-ați-ascunselea, prinsa, maroko, șah ș.c.l.

Toate astea au modelat și au dat contur unei personalități dintre cele mai speciale: încercări   (reușite) în poezie și proză scurtă; tentative (abandonate „în fașă”, dar nu lipsite de personalitate) în caricatură și acuarelă; o irezistibilă și imposibil de stăpânit atracție pentru  mecanica auto, care a avut ca efect abonamente la reviste de specialitate, studiul a tot felul   de motoare, visuri de a intra în posesia unei nesfârșite galerii de automobile, o invenție chiar în domeniul motorului auto, primită cu real interes de specialiști, dar moartă și ea „în fașă” din lipsă de mijloace în realizarea unui prototip.

Cristian a manifestat foarte curând capacități sportive, o carismă imposibil de ignorat. Spirit de lider. Bătrân și copil, filozof și naiv, dur și blând, neglijent și pedant și multe asemenea contraste, toate în aceeași întrupare! Și peste toate, un spirit rar, ales, un suflet de o mare bunătate, un talent muzical de netăgăduit, poate prea puțin etalat.

Și abia după ce am parcurs toate astea, putem adăuga sec:

Compozitorul și profesorul Cristian Misievici este absolvent din 1976, al clasei de compoziție condusă de Vasile Spătărelu, de la Conservatorul George  Enescu din  Iași, avându-i  ca profesori pe Anton  Zeman, Gavril  Iranyi, Sabin  Păutza. Totodată a urmat cursurile de analiză muzicală și compoziție organizate în cadrul Vacanțelor muzicale la Piatra Neamț, sub îndrumarea maeștrilor Ștefan Niculescu, Anatol Vieru și Aurel Stroe. Creația sa acoperă mai  toate genurile, de la muzica de cameră la cea simfonică și vocal-simfonică, de la muzica corală la cea de scenă.

Cristian Misievici este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, laureat la Concursul Internațional de Compoziție Henryk Wieniawski de la Poznan (Polonia,  1980), fiind de asemenea distins cu Premiul Uniunii Compozitorilor pe anul 1988, pentru lucrarea Șapte intersecții ale unui sentiment cu un anotimp, dedicată Trioului Syrinx al Filarmonicii Mihail Jora din Bacău.

După absolvirea studiilor universitare, a fost profesor de muzică în comuna Popricani de lângă Iași (1976–1979) conform dispozițiilor vremii, care obligau pe toți absolvenții să lucreze cel puțin trei ani „la țară”. În același timp însă, Cristian a fost angajat ca asistent-suplinitor (1977–1979), apoi asistent-titular (1979–1990) la disciplinele armonie și contrapunct, la Conservatorul ieșean, colaborator apropiat al mentorului și prietenului său apropiat, compozitorul Vasile Spătărelu.

În perioada 1990–1991, a activat în cadrul redacției muzicale a Studioului de Radio Iași, iar din septembrie 1991 a fost asistent, conferențiar și apoi profesor universitar doctor la catedra de contrapunct, armonie, orchestrație și compoziție de la Academia Națională de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca.

În anul 1998 a fost principalul inițiator și primul director al Colegiului – Facultății – (iar în prezent) Extensiei din Piatra Neamț a Academiei de Muzică clujene, unde a format studenți și o echipă de tineri (și mai puțini tineri) muzicieni și profesori.

În octombrie 2007, Cristian Misievici și-a susținut teza pentru titlul de doctor în muzică, la Academia Națională de Muzică Gh. Dima din Cluj, cu tema Structuri proporționale, structuri simetrice în componistica personalăş3ţ sub coordonarea Acad. Prof. univ. dr. Cornel Țăranu. Exemplarul pe care-l am în mână poartă dedicația: „Mamei și tatei, fără contribuția cărora această carte nu ar fi existat. Cu dragoste și recunoștință, fiul rătăcitor. Cluj, ianuarie 2008”

Închei aceste aduceri aminte cu ultimele cuvinte ale compozitorului (din scrierea sa doctorală):

„Văile Plângerii este o meditație asupra întoarcerii «acasă», la condiția noastră de trăitor, muritor, și tot așa…, condiție care ne face – după scurte răgazuri de «tinerețe fără bătrânețe» – să călcăm cu voie sau fără voie în Valea Plângerii.”

Carmen Chelaru, Iași

27 august 2020