Sanctissime in Christo Pater

Când domnul Marian Şerbescu, prefectul de atunci al judeţului Iaşi, mi-a dat telefon la birou rugându-mă să îl sfătuiesc ce dar să ofere Sanctităţii Sale, am avut o ezitare şi l-am rugat să mă lase să mă gândesc. Tradiţia protocoalelor comuniste era şi a rămas, fatalmente, legată de nivelul relativ scăzut de rafinament şi educaţie al celor care se ocupă de astfel de chestiuni pentru mai marii zilei. De regulă, căluşarii, micii şi ţuica, albumele sau tot felul de kitsch-uri folclorice, inevitabil îmbrobodite în tricolor, fac legea. E cumva inevitabil să fie aşa. Ce altceva ai putea oferi drept semn amintitor al unui loc dacă nu o efigie populară a identităţii locale (voi trece aici peste lupta mea titanică, pierdută, desigur!, la Direcţia pentru Cultură, de a impune mănăstirea Trei Ierarhi – unică în lume şi extrem de ecumenică şi rafinată prin temele orientale ale frizelor săpate în piatră şi cupolele gotice reinventate de Lecomte du Nouy – drept cea mai relevantă efigie a Iaşului!). Ce dar am fi putut face noi Papei Francisc care să iasă din artificialul inevitabil? L-am rugat, deci, pe domnul prefect să-mi lase mână liberă şi să aibă încredere că vom face ceva cu adevărat unic. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Arhivele Naţionale Iaşi au şi sigilii, pe lângă documente de cancelarie, pergamente şi anaforale, manuscrise şi cărţi rare. Între ele, sigiliul primului episcop al Diocezei catolice a Moldovei, înfiinţată în 1884, prin encicla Papei Leon al XIII-lea. Cu această ocazie am aflat şi eu lucruri spectaculoase despre comunitatea romano-catolică din Moldova şi, lucru neaşteptat, faptul că, aşa cum o arată documentele, ea a luat naştere prin osârdia „franţiscanilor” în 1227, nu cu mult după trecerea în veşnicie a lui Francisc de Assisi, patronul spiritual al Suveranului Pontif de azi. Mai mult, un pergament al domnitorului Matei Ghica aflat în depozitele arhivelor ieşene, contrasemnat de Iacov, Mitropolitul ortodox al Moldovei, ne spune de când datează autorizaţia de construire a catedralei catolice de la Iaşi: 18 septembrie 1753. Ce puteam face cu toate aceste elemente care subliniază mult mai fin şi mai profund identitatea ieşeană decât un artefact de Cucuteni?

În primul rând am scris un text în diptic, cu o parte de informaţie istorică şi culturală comună: o faţetă publicată atunci în Ziarul de Iaşi¹ şi alta, cu o scrisoare adresată Suveranului Pontif din partea tuturor ieşenilor al cărei conţinut îl vom devoala, pentru prima dată, aici. Apoi l-am contactat pe bunul nostru prieten, azi retras în veşnicie, marele latinist şi universitar Traian Diaconescu (care tocmai corectase amuzat greşelile de latină din mesajul Academiei Române). El ne-a îndrumat cu tălmăcirea la o distinsă profesoară a universităţii ieşene, Mihaela Paraschiv, care ne-a oferit nu numai o traducere în latina medievală, rafinată şi strălucitoare, a textului conceput de noi, dar ne-a şi sugerat, cu fineţe, soluţiile potrivite (de exemplu, nu „Sanctitatea Voastră”, ci „Prea sfânt întru Hristos Părinte”, cum i-ar fi scris Ştefan cel Mare papei!). Cartonul aurit, sitele de culoare pentru letrine şi titlu, tiparul gingaş şi, nu în ultimul rând, sigiliul din ceară roşie turnată pe pergament în care am încrustat elementele heraldice ale Monseniorului Nicolae Iosif Camilli, primul Episcop de Iaşi, precum şi etui-ul lucrat manual din piele şi inscripţionat prin presare cu foiţă de aur au făcut din cele trei exemplare (realizate din precauţie!), semnate olograf de domnul prefect (care are şi el, desigur, exemplarul 2 şi Arhivele Naţionale Iaşi, exemplarul 3) un artefact spectaculos şi rar. Iată cum sună textul românesc care a fost tradus în latină pentru Sfântul Părinte:

„Prea Sfânt întru Hristos Părinte,

Îngăduiţi-mi, vă rog, să aduc mulţumiri Sanctităţii Voastre, în numele Guvernului României, pe care îl reprezint la Iaşi, dar şi al credincioşilor creştini, ortodocşi şi romano-catolici din Moldova, pentru faptul că aţi făcut din ziua de azi o sărbătoare care va înfrunta veacurile. Deşi se conformează ritului bizantin, cu mulţi credincioşi care ascultă cuvântul Bisericii Ortodoxe a cărei Mitropolie îşi are, de secole, centrul spiritual la Iaşi, Moldova reprezintă de sute de ani o casă şi pentru credincioşii romano-catolici care au înfiinţat aici, în Valahia Minor cum era denumită în documentele latine, o episcopie încă din anul 1227. Avem la Arhivele Naţionale din Iaşi un document al lui Matei Ghica, domnitorul Moldovei, prin care acesta acordă „franţiscanil(or), ce să află şăzători aici, în pământul Moldovei”, printr-o anafora din 18 septembrie 1753, autorizaţia „să-şi facă [altă] biserică, noaoă, pe locul loru, alăturea cu biserica cea veche, ce s-au stricatu” în virtutea dreptului secular pe care aceştia l-au avut. În document, Iacov, mitropolitul ortodox al Moldovei, întăreşte acest drept spunând că: „noi, luminate Doamne, ştim că, nu de cându ne-am pomenit noi, după cum mai sus am zis, au avut biserică, ce încă din descălicătoarea ţării, din zilele altor luminaţi, răpoosaţi domni au avut ei biserică aici, în Iaşi. Şi nu numai aici, în Iaşi, ci în toată Ţara Moldovei, încă pre alocurea au mănăstiri mari de piatră cu înnalte zidiri, fiindcă sânt câteva sate mari întregi, tot de unguri papistaşi, de aceştia care toţi dau biru la visterie şi ţara noastră are mult folos şi ajutoriu de la dânşii”².

Se cuvine, credem, să scoatem la lumină, din firidele memoriei istorice, aceste fapte importante pentru desăvârşirea statutului oraşului Iaşi de capitală a spiritualităţii creştine. Cu atât mai mult cu cât, papa Leon al XIII-lea va înfiinţa, prin scrisoarea Quae in christiani nominis incrementum, la 27 iunie 1884, Dioceza Moldovei, cu sediul episcopal la Iaşi, condusă de Monseniorul Nicolae Iosif Camilli, al cărui sigiliu episcopal, pe care îl vom aplica, simbolic, pe această scrisoare, este conservat tot în tezaurul Arhivelor Naţionale din Iaşi. Sunt repere istorice ale unei rodnice misiuni christice, complementare, între cele două mari ramuri ale credinţei creştine, care continuă firesc şi astăzi graţie colaborării frăţeşti dintre cele două biserici. Existenţa la Iaşi a unui viu dialog ecumenic se datorează în primul rând, deschiderii arătate de Mitropolia Moldovei, prin Prea Fericitul Daniel atunci când păstorea această instituţie şi, astăzi, prin Înalt Prea Sfinţitul Teofan care au găsit în Prea Sfinţitul Petru Gherghel, episcopul de Iaşi numit, în 1990, de papa Paul al II-lea, un perfect partener de dialog şi de lucrare împreună.

Vă refereaţi, în Enciclica Sanctităţii Voastre, Laudato si', la datoria de a ne apăra „casa comună” din care face parte şi tărâmul acesta românesc, dintre Nistru şi Munţii Carpaţi, care este „sora noastră şi mama noastră”, împreună cu care trăim şi care ne ţine pe toţi, laolaltă, la pieptul ei. Am trecut împreună, creştini ortodocşi şi romano-catolici, prin vitregiile istoriei, prin încercări şi deznădejdi graţie luminii binefăcătoare răspândită de învăţătura christică şi a speranţei pe care credinţa a sădit-o în semenii noştri, prea mulţi dintre ei încă săraci şi suferinzi. Vom da cu toţii ascultare cuvintelor Sanctităţii Voastre încredinţaţi că vom vedea, asemenea sfântului care vă călăuzeşte misiunea pastorală în lume, „nu un om care se roagă, ci o rugăciune vie”!

Astăzi, la un an deja de la acel eveniment cu impact global („întâlnirea mariană” de la Iaşi fiind transmisă în direct de Vatican News, cu un target de un miliard de vizualizări!), singurul pentru care formula tologită de „pus Iaşul pe hartă” are sens, am găsit de cuviinţă să reamintim acea sărbătoare, să o readucem, textual, la viaţă şi, desigur să îi mulţumim Suveranului Pontif, cum se cuvine. MAGNA CUM REVERENTIA!

¹ Textul aici: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/franciscus-pontifex–220406.html

² Am folosit transcrierea colegului arhivist Arcadie Bodale

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor