Scrisoare pentru prietenii mei de stânga

Dar din faptul că am ajuns să resping teoria libertariană nu rezultă că nu-i înţeleg pe libertarieni. Pe libertarienii români, vreau să spun. Îi înţeleg, aşa cum îi înţeleg pe toţi cei din zona dreptei economice de la noi şi care au azi între 40 şi 60 de ani, să zicem.

Scrisoarea asta e o încercare de a vă face şi pe voi să înţelegeţi resorturile emoţionale ale unor opţiuni ideologice aparent foarte ferme. Fiindcă, după părerea mea, deşi vă opuneţi respectivelor opţiuni (ceea ce e excelent), o faceţi fără să aveţi habar despre ce reprezintă cu adevărat opţiunile astea – nu la nivel teoretic, ci la nivel emoţional.

Şi pentru că nu înţelegeţi asta, opoziţia voastră generează contrareacţii care vă contrariază şi care par să vă confirme ipoteza că aveţi de-a face cu nişte psihopaţi siniştri. Iar asta, din perspectiva voastră, arată cu asupra de măsură superioritatea voastră morală, lucru care îmi închipui că vă reconfortează şi vă face să luptaţi cu şi mai multă energie.

Scrisoarea asta nu este despre adevăr sau despre vreo teorie, ci despre emoţii.

Şi acum, după ce am făcut toate precizările preliminare necesare, am să încep abrupt: neînţelegerea voastră vine din faptul că nu înţelegeţi comunismul. Repet: nu la nivel teoretic sau etic, ci la nivel emoţional.

Primul lucru pe care cred că ar trebui să îl înţelegeţi este că noi, spre deosebire de voi, am trăit în comunism. Am trăit suficient de mult în comunism încât lucrul ăsta să ne marcheze, să ne provoace traume.

Suntem marcaţi de comunism aşa cum femeile abuzate sunt marcate de abuz, aşa cum romii sunt marcaţi de rasism, aşa cum persoanele LGBT şi cele cu dizabilităţi sunt marcate de discriminare, aşa cum copiii instituţionalizaţi sunt marcaţi de abuzurile orfelinatului.

Încălcarea sistematică, universală şi adesea brutală a drepturilor omului reprezintă un abuz care lasă urme în carnea şi în sufletul tău: o experienţă care te scoate definitiv din sfera normalităţii, a lumii oamenilor niciodată abuzaţi. De-asta experienţa noastră e incomunicabilă.

Am ieşit din comunism ca nişte orfani care evadează din orfelinat, după care îi dau foc şi îl împuşcă pe cel care se pretindea părintele lor şi al întregului orfelinat.

În acelaşi timp, am ieşit din orfelinat aşa cum copiii instituţionalizaţi sunt daţi afară la 18 ani din căminul în care locuiau: nu doar fără nicio experienţă a lumii normale, dar purtând cu noi şi traumele abuzurilor la care am fost supuşi.

Existenţialiştii spun că omul este o fiinţă aruncată în lume. Noi am fost aruncaţi în lume – ne-am aruncat noi înşine – cu tot cu traumele care ne fac imposibilă adaptarea la lume: la lumea normală.

Ne vorbiţi despre stat, despre faptul că statul trebuie să redistribuie resurse pentru a asigura binele comun prin politici publice – şi aveţi toată dreptatea din lume.

Doar că pentru noi statul e Monstrul. Experienţa noastră emoţională primară cu statul, cu autoritatea publică e experienţa întâlnirii cu Monstrul. Reflexele noastre sunt să ne ferim de el, sau să-l contestăm.

Închipuiţi-vă că vorbiţi cu o femeie abuzată în mod repetat de bărbaţi şi că încercaţi să-i explicaţi că bărbaţii sunt, în general, nişte fiinţe ok, cu care poţi coopera. Nu doar că femeia respectivă nu va înţelege ce spuneţi, dar la simpla rostire a cuvântului „bărbat” carnea ei se va strânge instantaneu de groază şi nu va mai auzi nimic din ce spuneţi.

Groaza de Monstru e emoţia noastră primară. Libertarianismul sau minarhismul nostru provine din groază, nu din sadism. E expresia terorii pe care o resimţim, nu a inumanităţii noastre sau a lipsei de empatie.

Groaza de Monstru e cea care ne explică opţiunile şi ni le face inteligibile. Faptul că la nivel teoretic, argumentativ, raţionalizăm groaza asta prin nu ştiu ce teorie preluată de nu ştiu unde e irelevant. În străfundul nostru sălăşluieşte groaza de Monstru. Cu ea trăim în permanenţă, ştiind că nu vom scăpa niciodată de ea, că nu vom fi niciodată normali.

De aici groaza pe care ne-a provocat-o Iliescu în 1990. Sau pe care ne-a provocat-o PSD-ul în vremea lui Năstase. Sau pe care ne-o provoacă PSD-ul acum. (Sau pe care ne-o provoacă CpF-ul şi dreapta asta identitară din zilele noastre, dacă tot veni vorba.)

Groaza asta ne spune că nu avem decât trei opţiuni: fie să fugim, fie să distrugem statul, fie, în fine, să-l controlăm: să-l facem suficient de neputincios încât Monstrul să nu ne mai poată face rău vreodată.

De aici groaza pe care ne-o provocaţi chiar voi când nu ne sprijiniţi în lupta anticorupţie.

V-am rugat – vă iau martori pentru asta – să nu vă spuneţi de „stânga”. Să inventaţi alt termen. Să nu spuneţi „stat”, „redistribuţie” ş.a.m.d. când vorbiţi cu noi – să inventaţi alte cuvinte, ca să vă putem auzi. Ca să putem realmente să ascultăm ce aveţi de spus.

Dacă faceţi asta, s-ar putea, cine ştie, să aveţi surpriza să descoperiţi că suntem de acord cu voi. Pentru că şi noi visăm la normalitate. Visăm la normalitate cu o înfrigurare pe care nici nu v-o puteţi închipui. Dar unele cuvinte pur şi simplu stârnesc în noi groaza de Monstru.

Aşa că, dacă tot sunteţi de stânga (ceea ce e excelent), fiţi de stânga până la capăt. În primul rând, recunoaşteţi-vă privilegiul de a nu fi trăit în infern – sau cel puţin, acolo unde e cazul, de a nu fi trăit în infernul nostru. Fiindcă, da, e un privilegiu.

În al doilea rând, practicaţi în raport cu noi valorile care vă definesc: solidaritatea şi empatia.

Suntem victimele unui abuz în masă. Pentru noi, normalitatea e doar un ideal. Tot ce putem spera e să fim funcţionali, nu normali, adică să ne adaptăm din ce în ce mai mult la normalitate, nu s-o trăim ca pe ceva firesc.

Apropiaţi-vă de noi aşa cum vă apropiaţi de victimele oricărui alt tip de abuz: cu tact.

Mulţumesc!

Sorin Cucerai este traducător şi publicist