Sinuciderea unui partid

S-a mai întâmplat, de-a lungul istoriei, ca într-un colţ al planetei să se petreacă lucruri tragice, iar în alt colţ, în acelaşi timp, să aibă loc felurite nostimade capabile, prin comicul lor (voluntar? involuntar? depinde de caz), să stârnească râsul. Concomitent cu tragedia prin care trec ucrainenii, Partidul Naţional-Liberal ne oferă un spectacol de zile mari, în care vedetele sunt mai mulţi bufoni deja binecunoscuţi. Să nu uităm însă că, pentru Eugen Ionesco, comicul poate genera încă şi mai multă disperare decât tragicul. Fireşte, nu e vorba de a pune semnul egalităţii între suferinţele cumplite ale ucrainenilor şi mascarada grotescă la care se dedau liberalii. Am vrut să creez un efect de contrast şi nicidecum un amalgam.

Cu siguranţă că Iohannis nu va conştientiza niciodată răul imens pe care l-a făcut societăţii româneşti şi îndeosebi acelor categorii de oameni încrezători în valorile democratice. Vă amintiţi, sper, ce atmosferă extraordinară a fost în ziua de 16 noiembrie 2014: mobilizarea exemplară a alegătorilor din diasporă, panica instalată, încă imediat după prânz, pe platoul Antenei3, anunţarea rezultatului – victorie detaşată a celui cotat cu şansa a doua, deruta din PSD, ieşirea spontană a oamenilor pe străzi, în Bucureşti, la Iaşi, în mai toate oraşele, sloganele lansate atunci („Klaus, ne-ai scăpat de Mickey Mouse” etc.), coada uriaşă când a lansat Pas cu pas la târgul de carte etc., etc. Toate speranţele păreau permise, credeam că bărbatul care are cultul „lucrului bine făcut” va şti să-l strunească pe Ponta şi va marginaliza PSD-ul. Speranţele s-au evaporat una câte una. Nu mult după aceea, Iohannis a mai publicat o carte intitulată Primul pas, dar s-a oprit aici: blocaj (sau ce-o fi fost) simptomatic pentru întreaga lui preşedinţie. S-a înconjurat de oameni ori insigifianţi, ori incompetenţi. Şi-a impus punctul de vedere în problemele cu care s-au confruntat liberalii, făcând opţiuni dezastruoase, de la Alina Gorghiu, la Florin Cîţu şi Nicolae Ciucă. A lansat proiecte confuze, precum România educată. S-a văzut, apoi, că nu ştie să vorbească, să ţină discursuri, fiind prizonierul unei lamentabile limbi de lemn. A fost bun, s-o recunoaştem, la „impresie artistică” (graţie şi consilierei cu protocolul), remarcându-se (nu în ultimul rând prin fizicul de sportiv) când e alături de ceilalţi lideri din UE. Ne-am mai amăgit în ultimii ani, când părea un duşman de moarte ale pesediştilor, pentru ca să ne joace o farsă teribilă readucând partidul lui Ciolacu la guvernare. Recitesc în aceste zile o carte amuzantă a lui Dominique Noguez (1942-2019), Cum să-ţi ratezi complet viaţa în unsprezece lecţii (2002). Autorul, om de spirit, inventariază tot felul de situaţii în care îţi poţi fructifica vocaţia ratării şi vorbeşte de asemenea despre ce se întâmplă în diferite profesiuni (scriitor, editor, chelner, brutar, poliţist ş.a.m.d.). Dacă ar fi avut un subcapitol despre „cum să ratezi mandatele de preşedinte”, Iohannis ar fi fost cel mai elocvent exemplu.

Urmăresc aşadar (şi adaug imediat: urmăresc cu stupefacţie) ce se întâmplă, de o bucată de vreme, în partidul liberal. Am spus în mai multe rânduri că împingerea în faţă a unui clovn precum Rareş Bogdan e o dovadă de prost gust şi de infantilism politic. Pe Florin Cîţu l-a dorit Iohannis, s-a vrut şi el la vârful partidului fără să îndeplinească cele mai elementare calităţi care se cer unui lider – prestanţă, dicţie bună, luciditate, capacitate de dialog etc. Faptul că s-a lăsat manevrat, mutat de ici-acolo, arată şi un deficit de personalitate. Dar Iohannis şi liberalii ţin cu tot dinadinsul să facă demonstraţie de umor, şi încă de umor negru, aşa că au recurs la soluţia Ciucă. Care este nivelul liderilor noştri s-a văzut cu ocazia discursului lui Zelenski în Parlament. Generalul Ciucă a citit conştiincios de pe nişte foi, făcând pauze unde nu era cazul şi punând accentele aiurea, precum maestrul său într-ale oratoriei, Klaus Iohannis.

Alegând varianta Ciucă, Iohannis şi liberalii îşi asumă un risc considerabil. Ce m-a frapat atunci când Emilia Şercan a dezvăluit plagiatul pe care îl comisese generalul în teza de doctorat a fost reacţia acestuia: s-a „apărat” exact ca Ponta în 2012, pretinzând că a respectat normele în vigoare la data redactării tezei, minciună grosolană care îi poate impresiona doar pe necunoscători. A urmat încercarea de a se sustrage controlului CNATDCU, încercare ce a primit binecuvântarea preşedintelui, în alte rânduri necruţător de vehement la adresa plagiatorilor. Au venit acum tentativele de compromitere a Emiliei Şercan, care nu ştim cum se vor încheia. Toate astea îl fac pe Nicolae Ciucă vulnerabil, cu atât mai mult cu cât povestea se va afla şi în Occident. În România, e adevărat, el poate să stea liniştit: dacă teza va fi examinată de către colegii lui militari ştim de pe acum verdictul, omul obişnuit e preocupat de scumpirea vieţii şi nu de subtilităţi academice, propaganda va spune că trăim momente grave şi că nu e cazul să „destabilizăm” ţara etc. Lui Ciolacu şi mai-marilor din PSD le sticlesc ochii şi aşteaptă momentul când îşi vor înfige colţii în beregata liberalilor. E posibil ca agonia să mai dureze puţin, dar finalul e cunoscut. Liberalii au decis să experimenteze o sinucidere lentă, transmisă în direct.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor