Sport, sănătate, simbol

Şi când e vorba de naţionala României sau de realmente puternice echipe de club, atunci până şi eu, ca atâţia alţii – ataşaţi culorilor noastre, tricolorilor, aflaţi în duelul competiţiilor internaţionale, cândva (de la o vreme s-au mai schimbat lucrurile) chiar şi la derby-uri interne, ei, cum spuneam, în astfel de cazuri mai stăm şi noi, marginalii, cu ochii pe ecranul TV, atât cât merită să urmăreşti pe el echipe mari, indiferent cine câştigă. Şi (mai e nevoie s-o spun?) desigur, când joacă Politehnica ieşeană. Ceva ne aduce atunci, mai mulţi decât în general vorbind, fără a fi "fani" – footboll adicted, în climatul susţinerii pasionate a ieşenilor noştri de pe teren, deşi departe de tribunele stadionului. Sigur, cel mai necesar lucru e chiar practica sportului, fotbal sau altul, dar şi clubul care ne reprezintă în campionat sau în bătălia pentru cupă merită urmărit, talentul şi ambiţia sportivilor au nevoie de susţinerea noastră. Şi, cine ştie, imaginea jucătorilor de pe ecran ar putea rodi în devenirea altora, copii sau adolescenţi – viitori fotbalişti înzestraţi şi celebri. Spun şi scriu toate astea, ştiind bine că sportul, transmisiile şi publicitatea asociată lor sunt şi afacere, business: nu e nimic rău în asta, dacă arbitrajul, jocul şi trofeele nu se viciază arghirofil.

De fapt, vreau să comentez aici cartea jurnalistului Vasile Arhire, consacrată unor pagini de istorie trăită, demne de atenţia memoriei comunitare a Iaşului nostru: Istorie şi "istorii" în Copou (Junimea, 2018). E drept, la distanţă în timp faţă de lansarea ei în Rotonda Sălii "B.P. Hasdeu" de la Biblioteca Fundaţiei Regale Ferdinand (BCU). De ce n-am făcut-o "la cald"? Poate pentru că nu mă prea socoteam a fi în temă şi îmi părea mult mai potrivit să scrie despre ea alţii, cu o familiarizare şi cunoaştere mai de-aproape, aprofundat, în detalii, a "domeniului". Dar poate şi cu gândul că în sport Iaşul a dat nume de prim-plan al valorii competiţionale pe atâtea alte direcţii eclipsate de fotbal, o reacţie căreia, însă, de atunci încoace i-a luat locul înţelegerea faptului că, în ciuda acestui adevăr şi dincolo de el, totuşi, cu greu ar putea concura majoritatea acelor alte sporturi popularitatea fotbalului, "magnetismul" coagulant de pasiune şi orgoliu, nu ale indivizilor, ci de nivel comunitar, efect de liant, de care doar răsfăţatul "Rege" al sporturilor e în stare. Ceea ce nu înseamnă că acestei destul de acaparatoare puteri de seducţie, de captare a interesului public, pe care, de netăgăduit, o are fotbalul, i-ar trebui cedat cu uşurinţă, minimalizând performanţele şi bătăliile, alături de el, din alte ramuri sportive. De ce să uite ieşenii noştri epoca de aur a "Penicilinei" în voleiul feminin sau izbânzi individuale notorii de pe atâtea alte direcţii: de pildă, scrimă, tir, box, probabil şi altele, pe care le uit eu acum? Am avea de învăţat ceva de preţ, de la britanici, americani, nemţi, francezi, italieni, spanioli, ruşi…, în ce priveşte acele "temple" ale sportului şi trofeelor, de genul Hall of Fame al Cetăţii. Şi nu numai la Iaşi, sau doar la Bucureşti, în toate centrele cu memorabile izbânzi sportive. Doar există destul "spaţiu" în preţuirea noastră sinceră, neamnezică şi neorbită de pătimaşe exclusivisme obtuze, pentru tot ce ieşence şi ieşeni au cucerit de-a lungul timpului, pe trepte cât mai înalte în ierarhia competiţiilor, inclusiv, desigur, în fotbal.

Titlul dat cărţii de către autor, cu jocul lui de sugestii şi promisiuni (Istorie şi "istorii"…) subliniază intenţia de a absorbi şi integra stratul informaţiilor legate de fotbalul Clubului "Politehnica", nici el sec şi arid, într-o "poveste" trăită, cu oameni, temperamente şi caractere, amintiri (nu numai triumfuri, ci şi eşecuri, regrete, neîmpliniri), cu detaliile şi unda rezonanţei lor afective fixate în memoria "personajelor" şi martorilor implicaţi în scrierea acestei Istorii, cu plusul de relief, accente şi tonalităţi pe care o asemenea evocare, realizată făcându-se apel la mai multe "voci" şi perspective, îl câştigă astfel. Dar nu e nici vreun puzzle rememorator, dată fiind decizia de a centra ansamblul, întregul care e cartea, în portretul şi destinul acelui fotbalist al "Politehnicii", pe drept cuvânt, adică pe deplin meritat, rămas şi astfel văzut în scrierea construită coerent de Vasile Arhire, ca figură emblematică a Clubului pentru perioada căreia cartea îi captează istoria şi "istoriile": Vasile Simionaş, jucător proeminent, respectat căpitan al echipei, pentru că, peste talentul, munca şi reuşitele înzestrării sale individuale (bogat ilustrate în paginile de rememorare a unor momente de vârf, partide decisive, campionate, confruntări internaţionale), el era şi un eficient conducător de joc al echipei, totodată factor de echilibru în raporturile inter-umane, mai întâi ale jucătorilor, între ei, apoi în relaţia întregii formaţii cu conducerea Clubului, ba chiar şi cu suporterii, în fine, cu "lumea fotbalului".

De la primii paşi (la Dinamo Bacău), dar cu întoarceri şi mai adânci în trecut, la vremea copilăriei, în evocarea directă a eroului cărţii, alternând cu amintirile fratelui său, Mircea Simionaş (şi nu numai despre fotbal, ci şi pasiunea şi talentul pentru matematică, mai larg calităţile de elev, apoi student, puse într-o cumpănire a alegerii între fotbal vs. şcoală şi inginerie, ca să nu-şi supere mama), linii de portret în configurare, elocvente şi într-un plan al imediatului cotidian şi al unor componente morale mai puţin spectaculoase decât succesele fotbalistului tânăr de atunci, dar demne de toată atenţia, de fapt tot ele stând şi la temelia carierei sportive deosebite, ce-i stătea în faţă. Totul, în ton echilibrat, cel al unei conştiinţe a valorii individuale proprii, însă scutită de orice semne de infatuare, de vedetiste ameţeli, ba chiar cu un anumit umor, deloc unul de superficială lejeritate, cu care se evocă şi insuccese, şanse pierdute, ale echipei, ademeniri şi tentaţii cărora "Simi" le-a rezistat în timp. Sintetizând: seriozitate, o conduită matură, firesc (şi nu scrâşnit) echilibrată. Aceeaşi măsură şi în mărturia şi amintirile fratelui Mircea, ca şi ale celorlalţi, multiple "voci" din polifonia cărţii.

Nu mă îndoiesc că autorul, Vasile Arhire, scriindu-şi paginile şi construindu-le ansamblul, a avut în vedere şi un real impact pedagogic, aparte, de punere în lumină a capacităţii sportului-"rege", în special, de a genera şi întreţine un climat al ataşamentului comunitar, în coagularea căruia figuri de prim-plan al valorii şi popularităţii ca, iată, de pildă Vasile Simionaş, personalitate emblematică a Clubului Politehnica, a fotbalului ieşean, ajung să deţină autentice valenţe simbolice. Credeţi că ataşamentul britanicilor, americanilor, nemţilor, pentru Universităţile şi competiţiile inter-universitare nu are nimic în comun cu un pragmatism mai subtil, de modelare şi fortificare a unui belonging to de o viaţă întreagă, ba transmisibil şi dinspre părinţi spre urmaşi, cu tot cu acel rol simpatic al majoretelor, şi, mai departe, de asemenea, cu iubirea de patrie? Merită să ne gândim la asta.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar