Caută 
1 MIN
Într-un interviu pentru cotidianul spaniol El Pais din 2016, sociologul britanic Zygmunt Bauman observa că “mariajul dintre putere şi politică în graniţele statului-naţiune a luat sfârşit. Puterea a fost globalizată, dar politica este la fel de locală ca înainte”.
Aceasta este, de fapt, problema politică fundamentală cu care ne confruntăm astăzi: democraţia, aşa cum o cunoaştem şi cum o practicăm, depinde de existenţa statului naţional, în timp ce puterea statelor naţionale este erodată de capitalul global şi, în general, de globalizare. Statele-naţiune sunt din ce în ce mai dependente de instituţiile financiare internaţionale pentru a găsi bani pentru proiecte de dezvoltare – şi de corporaţiile transnaţionale pentru investiţii directe. În consecinţă, politicienii reuşesc din ce în ce mai puţin să-şi reprezinte alegătorii, fiind obligaţi în schimb să răspundă intereselor corporaţiilor transnaţionale sau instituţiilor internaţionale (sau ambelor).
Pe de altă parte însă, nici aceste instituţii financiare internaţionale, nici corporaţiile transnaţionale nu sunt interesate în mod special de democraţie. Ele sunt interesate numai de utilitatea economică a acordurilor pe care le încheie. Drepturile omului şi dezvoltarea umană nu se regăsesc, de cele mai multe ori, pe agenda lor. Prin urmare, democraţia suferă. Un studiu al Pew Research Center din 2013 a constatat că majoritatea oamenilor din economiile avansate, emergente şi în curs de dezvoltare consideră că sistemul economic actual îi favorizează pe cei bogaţi. Oamenii se simt lipsiţi de putere atunci când vine vorba de capacitatea lor de a schimba starea de lucruri: indiferent pe cine aleg ca reprezentanţi, politicile economice rămân aceleaşi. De aceea, încrederea în politicieni – şi, în general, în guverne – scade.
Noile mişcări politice, numite de obicei “populiste”, de stânga sau de dreapta, au apărut deja pretutindeni pe scena politică din lumea occidentală, ca o consecinţă a neputinţei crescânde resimţite de alegători. Este însă important să înţelegem că ceea ce a dus la apariţia acestor mişcări populiste nu e neglijenţa sau reaua-voinţă a politicienilor mainstream, ci neputinţa tot mai accentuată a statelor naţionale de a mai funcţiona coerent. Astăzi, statele-naţiune sunt entităţi locale, teritoriale, care există însă într-o lume globală, fluidă. În consecinţă, ele par a fi prost echipate pentru a face faţă unei astfel de fluidităţi.
Mai important, statele naţionale sunt singurele organizaţii care au fost concepute pentru a sprijini democraţia şi drepturile omului în cazul unor comunităţi mari, compuse adesea din zeci sau sute de milioane de oameni. Dacă, din anumite motive, puterea şi eficienţa lor scade, capacitatea lor de a sprijini democraţia şi drepturile omului va scădea la rândul ei.
Ideea că dacă vom înlocui politicienii actuali şi partidele politice actuale cu altele noi vom ieşi cumva din această situaţie este complet falsă – pentru că niciun astfel de politician sau de partid nu a venit cu o soluţie fezabilă prin care statul-naţiune să-şi poată recăpăta puterea de odinioară. Majoritatea promit pur şi simplu că ne vor aduce înapoi în timp, într-o perioadă în care lumea era mai puţin globală şi mai puţin fluidă. Stânga populistă promite să ne ducă înapoi în anii 1970, în timp ce dreapta populistă pare hotărâtă să ne readucă înapoi în anii 1950 (sau chiar şi mai înapoi, în vremuri încă şi mai puţin atrăgătoare).
Toate aceste promisiuni ar putea fi bune şi frumoase – cu excepţia faptului că sunt imposibil de pus în practică. Progresul ştiinţific, tehnologic şi cultural ne împinge inexorabil către viitor, nu către trecut. Pur şi simplu nu avem cum să revenim la formulele de organizare din trecut, fiindcă tehnologia de care dispunem în prezent este deja cu totul alta. Avem, în consecinţă, nevoie de ceva nou, nu de reverii paseiste. Iar noutatea a venit din Estonia – deşi nici măcar estonienii nu ştiu ce să facă cu ea: este ideea rezidenţei electronice.
Sorin Cucerai este traducător şi publicist
