Statul strâmb

Prin vocile miniştrilor de Externe, Polonia şi România au respins indignate ideea condiţionării alocării fondurilor europene de respectarea principiilor statului de drept. În ambele ţări, guvernarea face eforturi susţinute de a acapara întreaga putere. Inclusiv justiţia.

Însă, într-o primă fază, asemănările dintre noi şi vecinii de la nord se cam opresc aici. E drept că ambele ţări au fost comuniste, dar în vreme ce, în anii ’80, prin sindicatul Solidaritatea şi papa Ioan Paul al II-lea, polonezii dădeau lovitura de graţie socialismului luminos, românii slăveau geniul tutelar şi paranormal al lui Ceauşescu. Pe urmă, îl alegeau pe întunericitul Iliescu. 

Nici la capitolul economie nu stăm la fel, Polonia fiind de departe cea mai puternică ţară din zonă, cu un ritm de creştere constant bun (care se reflectă într-o prosperitate generală), dar şi cu un excelent grad de absorbţie a fondurilor europene. Pe de altă parte, deşi economia înregistrează uneori salturi semnificative, România este o ţară a sărăntocilor şi cerşetorilor, în care doar o pătură subţire de privilegiaţi beneficiază de confortul traiului occidental. Cât priveşte fondurile europene, pentru că acestea sunt mai greu de furat, reprezentanţii statului român preferă o abordare diferită, patriotică, risipind doar banii românilor. Cum bugetul e destul de subţirel, la noi, de 30 de ani, investiţiile importante bat pasul pe loc, spre deosebire de Polonia, unde întreaga ţară e un şantier.      

Dar, cu cât ne apropiem de mentalitatea politicienilor, cu atât cele două state încep să arate din nou la fel. Nu neapărat doctrinar, căci dacă mai credem în ideologii şi programe politice (mai credem?), în Polonia conduce dreapta conservatoare cu accente radicale, în vreme ce la noi la putere este stânga peremistă (adică tot o aberaţie!). O oarece diferenţă apare iarăşi când cele două ţări se raportează la trecut (deşi tocmai genul acesta de cenzură ne face asemănători): România (guvernată încă de foştii comunişti) a interzis organizaţiile şi manifestările cu caracter legionar, în timp ce Polonia va condamna drastic orice referire la doza de responsabilitate a polonezilor (dovedită în varii ocazii) în ceea ce priveşte holocaustul iniţiat de naziştii invadatori. Ca o notă istorică, în Polonia interbelică trăiau peste 3 milioane de evrei, reprezentând cea mai mare comunitate din Europa – mult peste 10% din populaţie. (În România Mare, sub un million de evrei – cam 4% din total.)  

Cu crucea catolică într-o mână şi cântarul şui în cealaltă, politicienii polonezi readuc mereu în discuţie tema avortului, dar şi obligaţia morală de a pune stavilă comerţului de duminică din marile magazine, pentru a-şi proteja atât generaţia viitoare, alcătuită din cetăţeni blonzi cu ochi albaştri, cât şi producătorii autohtoni. Cu înjurătura pe buze, mârlănia întinsă pe mutră şi ciolanul unsuros în mână, politicienii români favorizează "faraonismul” BOR în detrimentul Educaţiei şi Sănătăţii, cu scopul de a-şi proteja sufletele mizerabile de focul Gheenei. Slabă speranţă! Cu asemenea popi şi cu asemenea aleşi e de mirare cum de nu trăim într-un incendiu perpetuu.       

Se vede că Uniunea Europeană începe să se sature de ţările care nu au înţeles nimic din ororile zilei de ieri. Dar normal ar fi ca primii revoltaţi de abuzurile clasei conducătoare să fie chiar cetăţenii statelor care încep să o ia pe arătură. Un stat strâmb în UE înseamnă doar un măr putred şi viermănos într-un coş de fructe (încă) sănătoase. E o chestiune de timp până se va lua decizia dreaptă.