Sterilizarea Constituţiei

Pandemia asta ne-a scos în evidenţă mai mult ca niciodată dependenţa noastră de gesturi, de atingere, de comunicare directă cu ceilalţi semeni şi nu doar prin intermediul vreunui „device” electronic care e aproape ca semnalele cu fum de pe un deal pe altul. Adică ce poţi să înţelegi dintr-o coloană de fum, nici măcar informaţia originală nu e clară: „Vin tătarii, turcii, ungurii sau ruşii?” E important să ştii cine e ca să adopţi măsurile potrivite. Sau: „Vine preotul cu Molifta”, „Trece Ştefan cel Mare spre cetate”, „Se mărită Mona”, „Bărbatu-miu e plecat la coasă, sunt liberă”? Sunt detalii foarte importante care se pierd. Tot trebuia să fie un om care măcar din goana unui cal, şi cu o săgeată înfiptă în spate, să comunice prin viu grai, printre gâfâituri, vestea. Prin telefon sau fum, şi oricum ar fi fost ea, rea sau bună, o parte din informaţie poate trece, dar emoţia reală nu prea. Un lucru inert, o foaie de hârtie, o coloană de fum, un ecran tv, o tabletă nu pot înlocui starea pe care o ai în prezenţa unei fiinţe vii în carne şi oase, expresia feţei, vibraţia vocii, căldura atingerii.

Deunăzi a venit preotul cu Ajunul. L-am primit afară, în curte, evident. Toţi eram mascaţi, vorbeam ca după nişte cortine. Cel mai mult s-a apropiat dascălul cu icoana ce trebuie pupată. De faţă cu noi, ca să nu fie dubii, a dat cu spray sterilizant şi a şters cu o cârpă sticla icoanei. Un gest firesc, evident, şi absolut necesar în situaţia de faţă, dar care a pus o sincopă, din păcate, întregului ritual. Nu că aş fi sărit eu să pup sticla oricum, ci pentru că religia a fost întreruptă de medicină. E ca atunci când un preot şi-ar şterge mâna cu spirt după fiecare enoriaş ca să-i fie pupată de următorul, concentrarea sare de la gestul pios la cel necesar, sanitar şi ceva spiritual se pierde. Pentru că tot ansamblul de ritualuri nu constă doar în cuvintele spuse ori cântate, ci şi în actul în sine de pupat, de atingere cu buzele, de aplecare, de supunere… Nu zic că cineva trebuie musai să lingă icoanele alea sau să ţucăie mâna preotului, ci doar să arate înţelegere faţă de simbolistica lor şi gestica momentului. La fel cu îngrămădirea în biserici, pupatul direct al moaştelor şi sorbitul aghiazmei din aceeaşi linguriţă, astea pot fi făcute şi singur acasă, dar nu mai au niciun farmec, şi implicit, niciun efect. Toate acestea pot fi teoretic făcute de la distanţă, dar, ca şi fumul de pe dealuri, emoţia ar lipsi, iar omul are nevoie de această emoţie, de senzaţia atingerii cu buzele, cu fruntea, cu papilele gustative şi limba a artefactelor religioase şi nu numai, el trebuie să dea noroc şi „HighFive” cu Dumnezeu, altfel nu crede, nu simte vibraţia.

Tot deunăzi a fost investit noul guvern. Fiecare ministru a trebuit, conform ritualului, să vină la pupitru şi să depună jurământul cu mâna pe Biblie şi Constituţie. Să atingă adică, la propriu, acele cărţi, să le simtă scoarţa, textura coperţilor în buricul degetelor. Judecând logic, ce treabă ar avea atingerea unor cărţi cu munca pe care o va face un ministru? Chiar dacă le-ar fi pupat, îmbrăţişat, dormit cu capul pe ele, tot aia ar fi fost situaţia, nu? Nicio variantă nu l-ar fi scutit să-şi facă totuşi treaba ca la carte în noul mandat. Nu e nimic care în combinaţie cu incantaţia magică a cuvintelor rostite din jurământ să se ridice şi să treacă din hârtie în pielea, creierul şi inima unui ministru şi să îl determine să facă minuni cât e în funcţie. Dar nici nu e acceptabil ca acesta să stea acasă, să pună mâna doar pe ecranul tabletei şi să jure, nu. Trebuie să fie acolo şi să urmeze întocmai ritualul respectiv, altfel ar fi blestemat…

În cazul de la Cotroceni, în loc de dascăl, era un angajat al preşedinţiei îmbrăcat în combinezon alb care venea discret, după fiecare ministru şi ştergea frumos cele două obiecte de cult cu sterilizant. Atât Biblia, cât şi Constituţia erau dezinfectate ca nu cumva proaspeţii investiţi să aibă motive să lipsească de la muncă.

În ambele cazuri totul este despre emoţia momentului, a prezenţei în locul şi momentul respective, cu oamenii alături în carne şi oase, nu holograme ori ecrane, şi cu Biblia şi Constituţia în format fizic, nu digital. Şi culmea e că de multe ori acest ritual dă roade. Starea aceea impulsionează oamenii la acţiune, le modifică structura mentală, le stimulează voinţa, le dă energie, iar aceştia pornesc cu mai mult elan la muncă decât dacă ar fi fost pur şi simplu informaţi de noua funcţie şi li s-ar fi dat cheia de la birou.

Cred că după fiecare interviu trecut cu succes, la o nouă angajare, directorii, patronii de firme ar trebui să orchestreze un asemenea ritual al jurământului. Efectele ar fi uimitoare, cu siguranţă. Fiecare agent de vânzări să zică tare, de faţă cu şeful şi cu mâna pe Biblie: „Jur să respect regulile firmei şi să fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a creşte vânzările! Aşa să îmi ajute Dumnezeu!” Fiecare muncitor în construcţii nou angajat să urle cât îl ţine gura de pe schelă: „Jur să îmi dau toată silinţa să fac treaba ca lumea şi să nu fur material!…”

La fel se întâmplă cu nenumăratele momente din viaţă în care ritualurile cu implicare fizică ne modifică starea şi ne transpun într-o altă dimensiune, de la botez, cununie, până la moarte şi pomenire. De aceea cred că pandemia ne afectează imperceptibil starea mentală limitând, întrerupând, punând pauze distrugătoare de stare momentelor magice. Şi făcându-ne mai reci, mai insensibili, mai demotivaţi. Sterilizarea icoanei nu ar trebui să întrerupă predica unui preot, masca de pe faţă nu ar trebui să împiedice sărutatul unei mâini sau a unei cruci, a unui obraz sau a frunţii cuiva. Dezinfectarea coperţilor Constituţiei şi ale Bibliei nu ar trebui să întrerupă momentul emoţionant în care un ministru jură în faţa poporului, şi îşi promite implicit lui însuşi că îşi va face datoria cu care a fost investit.

Chiar acest din urmă lucru nu îmi miroase a bine, cred că pornirea la drum a unui nou Guvern cu atingerea unei Constituţii şi a unei Biblii proaspăt sterilizate nu e de bun augur. Trebuiau să fie acolo bacteriile şi resturile celulare ale miniştrilor precedenţi. Dar poate mă înşel. Sau o fi semnul unui nou început, însămânţare pe un ogor curăţat de buruieni… Vom vedea.

Briscan Zara este scriitor şi publicist