Strigoiul sovietic din decembrie ’89 (II)

„Intrarea trupelor celor cinci ţări socialiste în Ceoslovacia (sic!) constituie o mare greşeală, o primejdie gravă pentru pacea în Ioropa (sic!), pentru soarta socialismului în lume!” spunea, sugrumat de frică, Secretarul General al Partidului Comunist Român de la balconul C.C.-ului, în faţa zecilor de mii de oameni ai muncii adunaţi în Piaţa Palatului Regal, în istorica zi de 21 august 1968. Deşi România nu fusese invitată la Operaţiunea „Danubius”, iar Ceauşescu fugise speriat cu o zi în urmă în Iugoslavia să-i ceară protecţie lui Tito (care nici el nu fusese chemat la ocuparea Pragăi!) în caz de invazie a trupelor ruseşti în România, această asumare publică va face o impresie internaţională. Trimis acasă de Tito, ţine acel discurs (în care nu apare nici o secundă vreo referire la Uniunea Sovietică!) cu care va intra în istorie şi care va constitui acoperirea perfectă pentru operaţiunea „Orizont” prin care Pacepa îl va prezenta, timp de un deceniu, pe Tovarăşul drept singurul lider comunist care face o figură separată faţă de Moscova. Sigur, nu chiar disident real atâta timp cât, după modelul tovărăşesc, se pupa pe gură cu Brejnev sau trimitea de urgenţă la Moscova, cu primul avion, tot ceea ce reuşise să fure „Reţeaua Caraman” despre NATO. Dar, atât pentru intern, cât şi pentru extern această legendă a anti-rusismului său va rămâne de neşters.

Momentul '68 va rămâne o piatră de hotar şi pentru Ceauşescu însuşi. În urma acestuia va constitui doctrina militară a „Războiului pentru apărarea patriei”, va crea, după modelul impus de spionul rus Emil Bodnăraş, Gărzile Patriotice şi apoi obligativitatea cetăţenilor majori de a participa la pregătire premilitară, inclusiv pentru femei. Totul fiind subsumat fricii sale profunde că Moscova ar putea să îl schimbe de la putere. Această obsesie va fi tradusă în politici publice în urma cărora rusa dispare ca limbă străină din şcoli (fiind înlocuită cu engleza şi franceza!), uniformele militare se îndepărtează uşor de modelul sovietic, se creează o unitate specială a Securităţii (UM 0110) care va avea ca obiectiv oprirea infiltrărilor kaghebiste din structurile de putere ale României, misiune eşuată chiar dacă la finele anilor '70 are loc o masivă epurare a generalilor de armată prezumaţi a fi recrutaţi de ruşi (care sunt doar victime ale „rotirii cadrelor” fără să păţească mare lucru). Tot atunci, după decenii de SOVROM-uri, ARLUS-uri şi prietenie româno-sovietică, începe să se construiască în mentalul colectiv de la noi o reacţie de repulsie faţă de ruşi şi „valorile” sovietice şi, mai ales, începe să fie acceptată tacit mârâiala faţă de tendinţa imperialistă a URSS de a ocupa lumea în numele socialismului biruitor. În realitate, la fel ca şi cu aşa-numita „declaraţie de independenţă” a PMR, din aprilie 1964 (cea care, în imaginarul comuniştilor români, ar fi dus la asasinarea lui Gheorghiu-Dej!), orientarea către comunismul naţionalist (cel promovat de China şi Coreea de Nord!) va fi doar o strategie de a evita destalinizarea încercată de Hruşciov sau Planul Valev, căci nu toate virajele strategice ale Moscovei conveneau autocraţilor comunişti români! Şi, într-adevăr, ce alt duşman extern ar fi vrut să-l dea jos de la putere pe vicleanul ţărănuş din Scorniceşti, racolat în tinereţe de agenţii cominternişti de la Bucureşti, NATO?

Tot acest ocol istoric a avut scopul de a arăta rădăcinile educaţiei şi procedurilor implantate celor care, la Şcoala specială de la Băneasa sau în orice altă formă de instruire militară, deveneau apărătorii patriei în faţa duşmanului real al României, cel care de mai bine de două sute de ani este cel mai mare agresor din regiune care se dedă la rapturi teritoriale impunând conducători, exploatându-ne cinic resursele sau ocupându-ne militar în ciuda tratatelor internaţionale semnate şi asumate ipocrit. Pe scurt, toţi cei recrutaţi în structurile militare, cu securiştii în frunte, erau învăţaţi că duşmanul principal real (că cel declarativ era, fireşte, capitalismul imperialist!) care ne-ar putea invada nu putea fi decât Rusia.

Astfel instruit, ce putea crede în decembrie 1989 un securist (sau orice alt purtător de uniformă) decât că prăbuşirea regimului nu putea fi comandată şi realizată decât de ruşi. Îndoctrinaţi că apărarea patriei înseamnă apărarea Ceauşeştilor înşişi (care se identificau cu ţara), toţi marii patrioţi formaţi în acei ani au arătat cu degetul spre ruşi, crezând că numai ei l-ar putea schimba pe un dictator depăşit şi crud, incapabil să modernizeze sistemul după modelul gorbaciovist. În acest mediu au apărut zvonurile discrete că Ion Iliescu a făcut studiile împreună cu Gorbaciov (afirmaţie mincinoasă pentru că acesta a fost student la Universitatea Lomonosov, în timp ce Iliescu a fost coleg cu Li Peng la Politehnica moscovită, unde ambii au studiat hidrotehnica fiind bursieri în programul sovietic de racolare şi formare a viitoarelor cadre de conducere din coloniile Imperiului Sovietic). Căci, în mod paradoxal, perestrioka şi glasnostul lui Gorbaciov însemnau o liberalizare importantă faţă de stalinismul structural al lui Ceauşescu. Acestea fiind spuse, sigur că apare întrebarea: a fost vreo parte a Securităţii care s-a pregătit, pentru orice eventualitate, să vireze către perestroika? Nimic, nici astăzi, după trei decenii, nu oferă argumente pentru o astfel de teză. Dimpotrivă! Aparatul represiv a funcţionat apărându-l pe Ceauşescu cu arma în mână până la fuga acestuia. Iar după fuga lui, asasinii USLA din „Reaţeaua R” au declanşat lupta de rezistenţă ca şi cum duşmanul extern, care nu putea fi decât Rusia, a atacat ţara în încercarea de a-l îndepărta de la putere pe Nicolae Ceauşescu şi clica lui. Armata şi Securitatea au ucis cu sânge rece până vineri, 22 decembrie 1989, ora 12.08, iar după aceea, „rezistenţii” au trecut la gherilă urbană şi la asasinate la întâmplare pentru a crea haosul necesar opririi ocupaţiei „străine” şi aducerea Tovarăşului (prezumat în buncărul de lângă Târgovişte, de unde trebuia să conducă „războiul de apărare a patriei” până la victoria finală). Asasinarea cuplului dictatorial la sugestia eficientă a lui Siviu Brucan a pus capăt acţiunii teroriste a celor în combinezoane negre, cu multiple haine şi legitimaţii, care se ascundeau ziua în locaţiile prevăzute cu un an înainte, unde aveau hrană şi gloanţe aşa cum apar în informaţiile desecretizate azi de la CNSAS. Numele asasinilor sunt, de trei decenii, în declaraţiile din Dosarul Revoluţiei.

În fapt, cum revolta spontantă a muncitorilor nu avea nici program, nici lideri, ea a fost rapid confiscată tocmai de pro-ruşii lui Iliescu. O privire retrospectivă ne arată cum primul cerc al puterii creat de Ion Iliescu i-a cuprins pe toţi cei care fuseseră prigoniţi de Ceauşescu pe motiv că erau sau puteau fi agenţi ai Moscovei, de la generalul Militaru, până la suavul poet oportunist care, în mod miraculos, dădea interviuri presei străine din domiciliul său obligatoriu. Iar pro-ruşii lui Iliescu au murit bine mersi în patul lor fără să-i deranjeze nimeni.

De unde atunci această poveste oficială rostogolită de trei decenii că teroriştii ar fi fost ruşi, subînţelegându-se amestecul lui Gorbaciov în căderea dictatorului care, vorba tovarăşului Ilici la microfon, „a întinat nobilele idealuri ale socialismului”? După părerea mea, nu există decât o singură explicaţie:

Justificarea crimelor făcute de asasinii din „Reţeaua R” nu putea fi decât că au apărat ţara de kaghebişti. Cum regimul Iliescu a făcut pact cu ei pe 11 ianuarie, când l-a schimbat şi pe Militaru de la conducerea armatei, trebuia rostogolită o poveste care să explice de ce nu e nimeni tras la răspundere pentru cei aproape 1300 de civili ucişi înainte şi după 22 decembrie. Li s-a ordonat procurorilor militari să tergiverseze şi să rezolve dosarele Revoluţiei tocmai pentru a fi protejaţi cei care au tras în civili şi care s-au pus în slujba noii puteri reluându-şi, nestingheriţi, activitatea după 11 ianuarie, aşa cum o probează condicile de prezenţă de la serviciu. Cum nimeni nu se putea lipsi de „competenţa” lor, au fost extrem de utili la înscenarea de la Târgu Mureş, la mineriade şi, pare cât se poate de plauzibil, la dispariţiile suspecte ale unor personaje cheie la Revoluţie precum generalul Guşe, colonelul Ardelean, şeful USLA, Maluţan – pilotul Ceauşeştilor, prorectorii de la „Ştefan Gheorghiu” sau pentru tragicul şi neelucidatul până astăzi asasinat al lui Ioan Petru Culianu. Generalul Militaru, prosovietic asumat, însă a putut candida la preşedinţie în 1996! Poate a venit vremea să înfigem ţăruşul CNSAS în inima strigoiului de la Răsărit, măcar după 33 de ani, nu?

P.S. Cei care erau maturi în 1989 îşi aduc aminte de maşinile Polski Fiat şi Lada care veneau în parcări sau la hotelurile din oraş şi făceau bişniţă cu diverse produse inexistente în magazinele noastre. De regulă, erau câte patru într-o maşină Lada de Chişinău sau de Kiev.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor