Timpul năvalnic…

iar pentru băieţii mei, încă copii, revoluţia a însemnat scoaterea ochilor Ceauşeştilor din dicţionarele mele, pe când noi, cei de la Timpul, umblând ahtiaţi ca nişte ţângăi după curva cartierului care-i plăceau fârţângăii ca noi mai mult decât mâncarea, umblând deci noi cu limba scoasă după cucoana asta şucară numită Revoluţie, o mâncam ca pe harbuji, nu ne mai săturam, era biblioteca pentru toţi Revoluţia, eram satisfăcuţi fiindcă luam parte la o aventură şi ne simţeam vii, aveam senzaţia că umpleam deşertul cultural al Iaşilor, că viaţa nu ni se mai scurge pe câmpiile mediocrităţii, deşi asta ne aducea şi puţină teamă, fiindcă ignoranţa produce încredere, iar învăţătura teamă, spune Sfântul Ieronim, aveam vârsta optimă, ca să zic aşa, de 33-34 de ani, vârsta lui Iisus când a început să propovăduiască, ne ridica moralul, mai bine zis euforia, Dorin Popa, iar noi eram mândri nevoie mare de asta, numai vreo doi erau în jur de 40, restul eram încă tineri, am prins ultimul tren, mă, ne asigura Dorin, am dat o bleandă Revoluţiei, chiar dacă n-am dat-o cu cracii în sus, măcar oleacă, olecuţică, olecuşoară şi tot… aşa, pi moldovineşti, măcar în Ieşul nostru cel urgisit, care era în continuare la fel de cenuşiu ca şi pe vremea lui Ceaşcă, de-abia după vreo zece ani a început să iasă din rahat, numai presaşii au luat-o înainte, căci bine zice bădia Mihai, ochiu-nchis afară, înăuntru se deşteaptă, sigur, făceam presă intuitiv, din înaltul prospeţimii noastre de atunci, cuvintele se îmbrânceau între ele, cu luciul lor de religiozitate, de rebuturi salvate din coşul de gunoi al altor vremuri, cu umorul lor involuntar, cu naivitatea şi candoarea aferente, că eram încă tineri pe vremea aceea nebună, neîmpovăraţi de îndoieli, de conturul dur şi tăios al convingerilor fixiste, ascuţite ca tăişul unui topor, aveam atâta energie că puteam să asigurăm iluminatul public al Ieşilor timp de o lună şi mai bine, că am fi fericit pe anonimii ăia de primari de atunci, care tot trăncăneau şi trăncăneau, numai gura era de ei, că Ieşii erau pe atunci fieful fesenoizilor, în urbea noastră se putea spune cel mai bine Iliescu apare soarele răsare, fesenistele violente, grase şi proaste umpleau încă mahalalele, iar noi de la Timpul crăpam de ciudă din cauza asta, când nu ne apuca disperarea, revista era tribuna basarabenilor, noi am fost primii din ţară în trebuşoara asta naţională, veneau la noi proromânii ca la Mecca şi ne luptam cu fesenistele cu coc, ca al coanei Leana, căci eram năvalnici, incendiari, înflăcăraţi, nepervertiţi de banii sinecurilor oficiale, necorupţi de politicieni şi de aplauzele unui public vulgar şi concupiscent, nu lingeam blidele nimănui, iar menstruaţia politică cu izul ei mefitic nu ne atingea, chiar dacă mergeam la CUI, restaurantul Centrului Universitar Iaşi, şi beam alături de pachidermele comuniste, acolo ne beţibeream, aveam repulsie de frazele inteligente, înjuram ca la uşa cortului pe Iliescu, pe Roman, pe Mânzatu i tutti quanti, tratam într-o combinaţie echilibrată, sub variate unghiuri, pe Dinescu sau Buzura, nu mai respingeam organic totul, ca pe vremea lui Ceaşcă, ne distilam propriile veninuri, aveam peştera noastră platoniciană – CUI-ul, care ne intrase până în oasele coxale şi în sacrococcige, adică până în cur, nu ne plictiseam niciodată, discutam câte-n lună şi în stele, bunăoară de una, am uitat cum o chema sau mă fac că am uitat, pentru că şi eu… în fine, îi plăceau ăsteia bărbaţii, cum spuneam mai sus, mai mult decât mâncarea, era biblioteca pentru toţi, dacă mă înţelegeţi ce vreau să zic, pentru mine, zicea gagica, chestia asta e ca mâncatul harbujilor, nu mă mai satur, şi Liviu râdea tare, ironic, dar respectuos, se revolta întotdeauna pe cineva, pe un partid sau pe Ion Iliescu, iar Petrică accepta oamenii aşa cum sunt şi nu lăsa niciodată impresia că voia să-şi invadeze intimitatea, lucru care stârnea zâmbetele de aprobare (oh, acele zâmbete de Alioşa Karamazov!) ale lui Ştefan, iar Dorin, celălalt Dorin, nu Popa, nici nebunul de Despineano, care era un revoltat şi din timp în timp părea că urăşte pe toată lumea, dar el avea un suflet atât de cald şi de moale, şi Dorin, zic, îşi mângâia mustaţa pe oală de hohol din Serile de lângă Dikanka şi mai trăgea o înjurătură: cum, băi, tu crezi că… şi mai erau şi Nicolae, şi Cassian, şi Vasile, şi Lenuş, şi Ionel, şi Silviu şi câţi şi mai câţi, de la Monitorul (actualul Ziarul de Iaşi), pe care n-am stare să-i pomenesc acum, şi râdeam la CUI până nu mai puteam, căci când eşti fericit orice lucru te face şi mai fericit, trăncăneam despre politică şi literatură până nu se mai înţelegea nici un căcat, o conversaţie între enigmă şi transparenţă, până ce apăreau nişte stele foarte strălucitoare, care vestea vremuri grele, iar noi ne holbam la ceva strălucitor, niciodată n-am ştiut exact ce era, în havuzul fără apă de pe terasă, o luminiscenţă se năştea acolo, în havuzul acela gol şi plin de praf, murdar de nu se poate descrie, şi se extindea lumina pe zaplazurile din jur, pe mesele de un alb-murdar şi se topea pe doamna Gina şi pe celelalte chelneriţe ca o mare de alge, se făcea o lumină albă care făcea tăcerea şi mai profundă, alungând monotonia acestei vieţi, apoi cineva spunea: „e timpul”, „timpul să ce?” ne întrebam noi chercheliţi şi, beţi, plecam fiecare pe drumul lui, fiecare la peştera lui, singur, mergând parcă în somn, pe la casa lui, ca în zgleamăn, cimitirul sinucigaşilor, şi ne apucam suicidar de scris, marea operă, căci aveam vârsta optimă, perfectă, când, e drept, lui Eminescu i-a plesnit oglinda minţii…

P.S. Povestea mea sucită şi răsucită a Timpului (scriind despre Timpul rămân, de fapt, fidel tinereţii mele) nu e atât de coerentă pe cât aş vrea. Dar chiar aş vrea? Dar chiar totul e coerent? Nu pluteşte ca un fir de praf între lumină şi întuneric, între râsete şi lacrimi, ca o libelulă delicată zburând deasupra râului Timpului?

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist