Tinereţile tatei

Tata a venit acasă pe jos cu un alt coleg din preajma Iaşilor. Mergeau mai mult noaptea ca să nu fie prinşi. Le era frică să ia trenul: ar fi fost legitimaţi şi prinşi. Cum au ajuns de la Făgăraş la Iaşi, numai ei ştiu şi Bunul Dumnezeu. Eu n-am apucat niciodată să-l întreb pe tata.

De la Iaşi unde să se ducă? Bineînţeles că la Tomeşti, la mama şi la tata. A venit acasă cu fereală: în afară de părinţi şi de fraţi, doar vreo doi vecini mai ştiau de întoarcerea lui. A stat vreo lună de zile mai mult ascuns prin grădina casei părinţilor sau prin pădurea din apropiere – numai el ştie cu ce frică şi cu câte gânduri negre.

Gheorghe (nenea Jorjică îi spuneam noi), fratele cel mare, bădia cum se spunea pe atunci, fusese făcut ofiţer (avea studii superioare, terminase Contabilitatea) şi lucra ca ofiţer la Centrul Militar din Iaşi. Când a aflat de fuga tatei, nenea Jorjică a trimis prin cineva un mesaj acasă în care spunea cam aşa: "Jănică (adică tata) să nu se ascundă, că, mai devreme sau mai târziu, tot îl prind. Şi pe urmă, dezertor fiind, nu-l poate aştepta decât Curtea Marţială: te condamnă fără multă judecată în zece minute şi te împuşcă în 24 de ore. Deci Jănică să nu stea ascuns şi mai bine să vină la mine să vedem ce putem face", a mai adăugat în mesaj nenea Jorjică.

Tata a mers bucuros la Iaşi, despovărat de lipsa de soluţii în care se afla. Nenea Jorjică a mers la un adjunct al comandantul Curţii Marţiale, pe care-l ajutase într-o anume împrejurare (dă! relaţiile funcţionau şi pe atunci) şi i-a prezentat situaţia. Acest adjunct, Dumnezeu să-l ţină acolo în cer unde este, a mers la şeful său, care l-a şters pe tata de pe lista dezertorilor ce urmau să fie executaţi. Condiţia pusă de comandantul Curţii Marţiale era ca nenea Jorjică să-l facă pierdut pe tata în actele militare şi să-l trimită urgent pe front. Zis şi făcut! În aceeaşi zi, nenea Jorjică l-a înrolat pe tata într-o unitate de artilerie, care urma să plece peste câteva zile pe frontul din Transnistria. 

Şi aşa tata a scăpat de la moarte (iar, drept urmare, dumneavoastră, cititorii, mă puteţi citi aici). A făcut tot războiul: întâi în Est, la Odessa, apoi în Vest, până în Cehoslovacia, la Banska Bistrica (românii îi spuneau Banca Bistriţa). A fost sergent şi a condus o baterie de "faust-patron", nişte aruncătoare de grenade nemţeşti. Le-am văzut şi eu într-un film: aveau nişte ţevi scurte aşezate pe un trepied. Grenada se punea cu mâna pe ţeavă, declanşându-se după câteva secunde: biuuuu! Tata a avut în bateria lui un ţigan din Tomeşti poreclit Cerbu (avea nişte buze împletite, cum sunt desenaţi cerbii în desene animate). Când se întâlneau prin sat, Cerbu îi spunea tatei, sticlind din toţi dinţii: "Să trăiţi, dom sergent". "Noroc că te cunosc, măi Cerbule", îi răspunde tata râzând. Cred că acest Cerbu, cu optimismul lui incurabil şi cu uşurinţa de a trece prin viaţă, i-a dat tatei un strop de încredere în urgiile războiului, fiindcă era de felul său, în pofida optimismului afişat, un om care vedea lucrurile prea în negru şi se descuraja uşor.

Aşa s-au dus toate tinereţile tatei – în război. Dar nu numai atât. Şi pe urmă, după ce s-a întors acasă, a fost chemat pentru perioade lungi la concentrări militare, fiindcă ruşii şi occidentalii se ameninţau în continuare cu războiul. Plus că ruşii aveau grijă să nu scape pe tineri din mână. Începuseră în ţară naţionalizările, întovărăşirile şi alte porcării comuniste, motiv pentru care socoteau că este mai bine să-i ţină strânşi pe tineri în concentrări – să nu cumva să se revolte.

După aceea, în '53, tata s-a însurat. S-a născut mai întâi fratele meu, Eugen, care a murit de mic. I-ar fi trebuit antibiotice, dar pe atunci abia apăruseră şi nu se dădeau decât pe liste pentru tovarăşii de la partid. Apoi m-am născut eu, după aceea sora mea, Doina. La pământul primit de la părinţi, tata şi mama au mai cumpărat pământ. Asta chiar în preajma colectivizării, fiindcă tata era convins că în Bărăgan acolo, unde se pot face ogoare mari, se vor face colective, nu la noi, "pe dealurile iestea", unde pământul nu se poate aduna în parcele mari.

Ei, părinţii mei, săracii, aveau de gând să-şi ducă în continuare viaţa lor ţărănească aşa cum era îndătinată din moşi-strămoşi. Dar în '62 a venit colectivizarea. Le-au luat tot pământul. Multă tristeţe şi descurajare trebuie să fi fost în sufletul lor. Aveam şase ani pe atunci, dar intuiam tristeţea lor. Îmi amintesc, de pildă, ultima recoltă de sfeclă furajeră din pământul nou cumpărat de ei. În pământul desţelenit se făcuseră nişte sfecle uriaşe – mi se păreau colosale, miraculoase, dintr-o lume de basm. Iar mama plângea în timp ce fasona sfecla – ştia că vor trebui să dea şi bucata aceea de pământ la colectiv.

Apoi s-au obişnuit cu noua viaţă. Trebuie, n-ai ce face!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist