Trebuie să plătească

Pe vremea lui Traian Băsescu, bugetarii au fost supuşi binecunoscutei cure de austeritate, prin tăierea cu 25% a salariilor. O măsură dură, considerată de dreapta, de reducere a cheltuielilor statului, care a dus la echilibrarea bugetului. Puţini mai spun că bugetul fusese secătuit în urma creşterilor masive de salarii din sectorul public şi ale cheltuielilor aberante de pe vremea guvernului Tăriceanu! Morala finală era, totuşi, că cei care „profitaseră”, achitaseră nota în final.

Acum, PSD-ul are altă filosofie: nota de plată a statului, produsă de programul electoral al partidului, trebuie pusă complet în cârca economiei private, a patronilor şi a companiilor.

Pentru a câştiga alegerile, Dragnea&PSD au promis mincinos creşteri de venituri fantasmagorice, un calendar precis, cu termene imposibil de aplicat într-o economie reală. Ca să-şi scoată pârleala, stratagema OUG de modificare a Codului Fiscal este să se folosească de scamatorii contabile (redefinirea brutului şi mutarea contribuţiilor de la angajator la angajat), să inventeze fondul de solidaritate (2,25%) şi să naţionalizeze parţial pilonul II de pensii.

Problema e că revoluţia fiscală nu cumpără liniştea socială. Dimpotrivă, aduce o undă de stres majoră în rândul tuturor salariaţilor. Iritare enormă pentru bugetarii cu salariul mediu, care primesc fix 3 lei, deşi aşteptau 20-25% în plus! Stupefacţie pentru cei cu salariul minim, care primesc în plus 47 de lei. (Calculaţi aceste „câştiguri” la rata inflaţiei anunţate de BNR: 2,7% în 2017 şi 3,2% în 2018 şi ajungeţi la o scădere a puterii de cumpărare spre 10% în doi ani!) şi o enervare imensă în rândul angajaţilor de la firme. 3-4 milioane de salariaţi din mediul privat îşi fac calculele: scad salariile sau nu? Nicio speranţă pentru cei 150.000 de angajaţi ai firmelor aflate în insolvenţă.

Efectele sociale, economice şi politice sunt legate în lanţ. O mare parte dintre companii vor avea probleme. Patronatele şi sindicatele sunt deja în stradă. Patronii se văd forţaţi să crească nişte salarii de teama de a nu rămâne fără angajaţi, creştere care se va reflecta în altă parte: în mărirea preţurilor mărfurilor/ serviciilor furnizate de firme. În cazul firmelor exportatoare, întrebarea este dacă vor mai rămâne la fel de competitive şi, în general, dacă firmele vor putea supravieţui fără a recurge la munca la negru. Iar o altă provocare este: cum se va reflecta în costuri impozitul de 1% pe cifra de afaceri pentru IMM, faţă de 16% pe profit cât e acum?

Riscuri uriaşe apar în finanţarea comunităţilor locale, unde dispare o bună parte a cotei defalcate de la impozitul pe venit. Bucureştiul singur pierde 250 de milioane de euro, Iaşul, vreo 15 milioane, Clujul, cam 30 milioane. De unde vor lua oraşele bani pentru întreţinerea şcolilor? Nu cumva din creşterea generalizată a taxelor şi din noi împrumuturi? Aşadar, măsura loveşte puternic în ideea de descentralizare şi autonomie financiară a comunităţilor locale, punându-le şi mai mult la discreţia guvernului.

Scăderea contribuţiilor la pilonul II de pensii, de la 5,1% la 3,7%? O formă de naţionalizare a veniturilor, un atentat la independenţa financiară a cetăţenilor, fiindcă vorbim de bani economisiţi pentru viitor, dar folosiţi la finanţarea unor prostii din prezent.

Cine va deconta tensiunea majoră indusă în societate şi cum va fi administrată? Visul PSD este să reinstituie lupta de clasă, prostimea să acuze patronii, multinaţionalele şi băncile. O formă diabolică de a încăiera oamenii între ei pentru a-i manipula şi conduce mai uşor. Însă mai sunt câteva zile până OUG se publică în Monitorul Oficial şi, se pare, tot mai puţini au de gând să aştepte luna ianuarie pentru a vedea câţi bani le mai intră în cont. Adăugarea pe agenda protestelor a temei fiscalităţii, alături de cea a demolării justiţiei, este o greşeală pe care PSD trebuie să o plătească scump.