Un an de la alegerile europene

S-a împlinit, ieri, un an de la alegerile pentru Parlamentul European, eveniment ce avea să influenţeze considerabil dinamica politică a anului 2019. Cum se văd, aşadar, după un an, câteva dintre semnalele importante transmise atunci de electorat? În ce măsură ne-ar ajuta să anticipăm mai bine confruntările din 2020, în condiţiile în care ultimele luni ne-au adus o discontinuitate atât de serioasă? În cele ce urmează vor fi expuse, fără pretenţii analitice, trei teme de reflecţie.

Probabil că scrutinul din 26 mai 2019 a fost momentul în care tema corupţiei a dominat cel mai clar competiţia electorală, nu atât datorită referendumului însoţitor convocat de preşedintele Iohannis, cât mai ales pentru că această problematică s-a impus din lipsă de adversari. Desigur că ea fusese încă din ianuarie 2017 una centrală, dar la alegerile despre care vorbim i-au lipsit rivalii: nu s-au pus în joc funcţii personalizate (dobândite uninominal), nu a existat miza guvernării, iar problematica europeană a fost, ca de obicei, marginală. În toamna lui 2019, la alegerile prezidenţiale, ea a contat ceva mai puţin – dar nu a fost în niciun caz nerelevantă. Acum, indiferent când vor fi programate următoarele două consultări, influenţa ei va fi concurată de obişnuitele aspecte administrative (la alegerile locale), apoi de problematica economiei şi de cea a sistemului de sănătate (la alegerile parlamentare). Vom vedea cum se va reuşi – şi cine va reuşi – corelarea ei cu aceste teme.

La alegerile europene de anul trecut, mulţi cetăţeni au recurs la un vot de protest. În România, protestul politic este strâns legat de tema corupţiei, dar nu poate fi redus la ea – trebuie tratat separat. Ţinta acestuia poate fi un partid sau un lider puternic, un establishment pe care respectivul partid sau lider îl patronează sau în care joacă un rol important sau, în fine, sistemul în ansamblu. Reacţia la urne poate include opţiunea pentru o forţă nouă, pentru cel mai radical adversar al „ţintei” sau pentru cel mai puternic adversar al ei. Ceea ce este important, dar adesea uitat, în discuţia despre votul de protest este faptul că alegătorul este mai indulgent cu „alternativa” decât ar fi în condiţiile unui vot convenţional: îi pot fi iertate minusurile la capitolul persoane, proiecte de politică publică, stil de campanie şi, dacă este cazul, trecut politic. Cu alte cuvinte, e corect să presupunem că alianţa USR-PLUS a fost principalul beneficiar al unui vot de protest masiv în luna mai 2019, în faţa unui PSD hegemonic condus de Liviu Dragnea, dar nu l-a mai putut obţine în aceleaşi condiţii în toamnă, când datele problemei erau cu totul diferite. Dar este, probabil, incorect să spunem că USR-PLUS a fost singurul beneficiar: au existat cetăţeni care au votat PNL, deşi partidul nu le plăcea în mod deosebit, dar vedeau în el principalul adversar al unui PSD descris deja mai sus. Va fi interesant de urmărit în ce măsură protestul va mai motiva un număr semnificativ de votanţi, în 2020, şi care vor fi ţintele principale.

În fine, o a treia dimensiune care merită evidenţiată acum, la un an de la alegerile europarlamentare, este faptul că aceste rezultate nu au încetat să fie principala bază de pornire în calculul majorităţilor. Competiţia prezidenţială a fost ceva cu totul diferit, sondajele sunt sondaje, iar majorităţile făcute şi desfăcute în Parlament nu reflectă neapărat opţiunile publicului. Nu este un tablou care să ne ofere indicaţii despre viitoarele alegeri legislative şi, cu atât mai puţin, despre cele locale. El ne spune, însă, ceva important despre politica românească: sistemul tinde să revină la un multipartidism echilibrat, după scurtele episoade de dominaţie ale USL (2012-2014) şi PSD (2017-2019). Este o logică benefică pentru democraţie, cu condiţia ca jucătorii să (re)înveţe dialogul şi cooperarea, fără de care nu pot exista coaliţii solide. Privind rezultatele din mai 2019 şi admiţând că la alegerile legislative se va menţine configuraţia cu 6-7 formaţiuni reprezentate în Parlament şi, cineva s-ar putea întreba: ar fi preferabilă o coaliţie guvernamentală în care partenerii sunt condamnaţi să fie împreună sau una ce include un partener – mai mare sau mai mic, nu contează – care are şi alte variante?