Un imn sculptural închinat lui Ovidiu

Urmele pământene ale lui Ovidiu s-au pierdut în negura timpului, dar spiritul lui e viu, dăinuie prin poezia sa la Roma, unde s-a întors pentru totdeauna, şi la Constanţa, locul scrierii poemelor din „Tristele“ şi Ponticele“. Au trecut două milenii de la moartea sa şi sălaşul lui de veci rămâne o taină. Ovidiu veghează poate din înalturi ţinuturile durerosului său răstimp de singurătate între străini şi se bucură de cinstirile ce se succed ciclic aici ca semn al neuitării. În această suită de celebrări s-a înscris de ceva vreme şi singura aşezare din lume ce-i poartă numele, oraşul Ovidiu, din marginea Constanţei. Poetul a devenit prin demersul însufleţitor al tânărului George Scupra, un primar luminat şi destoinic, un zeu tutelar al oraşului constănţean În 1930 fostul sat turcesc Canara îşi schimba numele aidoma multor altor localităţi dobrogene. I se hărăzise un toponimic prestigios şi cu rezonanţe simbolice, cel de Ovidiu. Aşezarea umilă şi săracă începea atunci un drum al emancipării materiale şi spirituale. Azi are statut de oraş şi râvneşte să dobândească o identitate spirituală în miezul căreia să fie Ovidiu. În acest proces se înscriu înfrăţirea din 2017 cu oraşul italian Sulmona, organizarea unor ample şi elevate manifestări consacrate bimileniului Ovidiu, aşezarea pe frontispiciul unor instituţii publice a numelui poetului latin. Momentul de vârf al manifestărilor memoriale, încununarea lor, l-a reprezentat amplasarea unei opere sculpturale de mari dimensiuni, un însemn metaforic al prezenţei perpetue a lui Ovidiu în cetate, în agora. S-a reeditat, la peste un secol, gestul de pioşenie al prefectului Remus Opreanu, cel care în 1887 dezvelea în inima Constanţei, în faţa Primăriei urbei, o statuie a lui Ovidiu, realizată de sculptorul italian Ettore Ferarra. Marele poet a devenit prin această plăsmuire artistică trup din trupul Constanţei. Tronează pe un soclu impunător şi preţios, în straie de bronz, împresurat de tristeţile ce i-au bântuit sufletul la Tomis, dar mărturisind că aparţine acestui loc, ca şi Italiei de unde fusese izgonit. Această creaţie de for public era cea de a doua întrupare sculpturală a poetului, după prima din secolul al XV-lea, dar întâia care surprindea vâltorile sufletului chinuit de durerile pierderii pentru totdeauna a patriei sale romane. În 1925, Ettore Ferarra, ajuns la o vârstă patriarhală, modela o replică a statuii de la Constanţa spre a fi aşezată în centrul Sulmonei.

La un veac aproape, din iniţiativa oraşului Ovidiu, din judeţul Constanţa, apare cea de a patra operă sculpturală reprezentându-l pe autorul „Metamorfozelor“. Avem de a face de astă dată cu un ansamblu sculptural, al cărui autor este Vladlen Babcineţchi, un tânăr sculptor ieşean cu rădăcini basarabene, format la şcoala de arte a Iaşilor, sub îndrumarea profesorului şi sculptorului Ilie Bostan. Deşi abia trecut de 35 de ani, artistul are un palmares remarcabil de lucrări de for public, în care a etalat virtuţile sale de portretist, dar şi de componist pe spaţii ample, atent la detalii revelatorii, ştiutor a presăra în tridimensional epos încărcat de mesaje cu valoare simbolică, contrapunctate subtil cu accente de lirism creatoare de atmosferă şi generatoare de emoţie reavănă. Vladlen Babcineţchi cultivă figurativul în cheie contemporană, îmbinând notele de romantism cu cele expresioniste într-o montură nouă şi originală. El este în acelaşi timp adeptul proporţiei de aur.

Această direcţie şi viziune a simfonismului sculptural din creaţia sa cunoaşte un episod eclatant prin ansamblul sculptural „Ovidiu“, ce împodobeşte din 28 noiembrie 2018 piaţa centrală a oraşului Ovidiu. Inaugurarea monumentului a avut loc într-o zi cu viforniţă, parcă anume sortită de Dumnezeu spre a fi asemănătoare cu ceasurile când poetul debarca, în anul 7 d.H., în Tomisul barbar unde fusese deportat de Augustus. Ansamblul acesta, structurat din trei piese, „Ovidiu“, „Iubirea“ şi „Geneza“, este în sensul deplin al cuvântului monumental. Din două blocuri de piatră, care cântăreau 22 de tone, extrase şi tăiate în cariera de la Viştea, Cluj, Vladlen Babcineţchi a cioplit, ajutat în faza de degroşare de confratele său Cătălin Maxiniuc, două din cele trei statui, cea a lui „Ovidiu“, înaltă de 2,7 m cu un soclu de 4,3 m şi ce a „Iubirii“, înaltă de 3 m. S-a adăugat „Geneza“ de 1,2 m „Iubirea“ şi „Geneza“ străjuiesc de o parte şi de alta soclul ca un catarg, de unde Ovidiu, într-un moment sublim de inspiraţie şi elan romantic, străpunge depărtările şi eternitatea. Toată această constelaţie sculpturală se reazemă pe un soclu larg cu trei trepte, octogonal, cu raze de 3,4 m şi diametru de 7. Vibrează în această alcătuire a trinităţi un tumult liric şi ideatic, îmbrăcând forme alegorice şi având o străluminare metaforică. Siluetele, exprimând forţă şi graţie într-o armonioasă împreunare, se ivesc din roca căreia sculptorul i-a păstrat ingenios asprosul aspect originar. Stânca, cu un colorit de pământ dobrogean ars de soare, arată ca şi cum s-ar fi învelit cu strai vegetal, rostind un sui generis cântec cu suişuri şi coborâşuri, acele reliefuri interioare, atât de caracteristice stilisticii lui Vladlen Bacineţchi. Ovidiu, cuprins în togă, se conturează imperial într-o înaripare heruvimică, sugerată prin învârtejirea spiralată în care se leagă prin aripa sa cu „Iubirea“, care-l caută însetată cu privirea. Din aripa învoltă, poetul a smuls pana cu care îşi aşterne gândul şi-l toarnă în amfora versului său incantatoriu. „Iubirea“ şi „Geneza“ stau de strajă. Cea dintâi e înveşmântată într-o maramă a diafanităţii, în timp ce „Geneza“, cu un modelaj ce aminteşte de Paciurea, te duce cu gândul la încordarea prometeică. Toate aceste personaje ca dintr-o saga se rotesc în jurul acelui axis mundi, ce-i osia întregului ansamblu, încadrat prin toate componentele sale în proporţia de aur.

Această impresionantă lucrare de for public este fructul unor căutări laborioase şi al unei inspiraţii fecunde. Pentru punerea în operă a conceptului a fost nevoie de o muncă încordată, trei luni la Iaşi şi alte două la Ovidiu. La capătul trudnicelor strădanii pe partitură s-au încrustat plin şi cu accente proprii notele unui imn închinat lui Ovidiu. Imnul poartă o semnătură, cea a lui Vladlen Babcineţchi, un dar al unui basarabean în anul centenarului Unirii de la 1918 şi o cinstire a unui mare spirit universal, ce face parte şi din patrimoniul românesc.