Un regal memorialistic şi o lecţie de smerenie

E un volum impresionant de analize şi reflecţii istoriografice, pus în slujba reconstituirii şi restituirii istoriei Gulagului românesc. Chiar de pe coperta volumului, suntem iniţiaţi în atmosfera epocii, de imaginea impresionantului Cortegiu al Sacrificaţilor, realizat de eminentul sculptor Aurel Vlad, monument plasat în incinta Memorialului de la Sighet, adică instituţia emblematică şi unică în România, edificată prin strădania poetei Ana Blandiana şi a regretatului scriiitor Romulus Rusan.

În România ultimilor decenii, dar în diaspora cu mult înainte – practic de la începuturile migraţiei politice care a însoţit procesul de bolşevizare al ţării – au apărut numeroase texte despre rezistenţă şi opresiune. Profesorul Alexandru Zub valorifică o dublă perspectivă în raport cu epoca şi oamenii evocaţi: pe de o parte, cea de subiect al istoriei, în calitatea sa de victimă, din perspectiva acelor vremuri, însă de făptuitor de istorie, din unghiul epocii noastre, iar pe de altă parte cea de istoric de profesie. Cititorul este îndreptăţit să se întrebe dacă poate istoricul să se obiectiveze în raport cu epoca, având în vedere implicarea sa dramatică în trama intimă a timpului evocat. Unii cred că subiectivitatea te însoţeşte fatal în demers, ruinând astfel din interior analiza detaşată, olimpiană, pe care doar distanţa faţă de subiectul evocat o poate asigura. În viziune pozitivistă, această dublă situare şi apartenenţă – analiza istorică şi memorialistica – fac demersul oarecum ireconciliabil. Însă reflecţia istoriografică s-a îmbogăţit în lumea liberă cu noi achiziţii metodologice, pe care istoricul Alexandru Zub le-a asimilat curajos, chiar în condiţiile sistemului închis comunist. Să mai adăugăm faptul că istoricul este unul dintre cei mai importanţi înnoitori ai metodologiei şi limbajului istoriografic românesc. Aşadar, empatia sa în raport cu faptele evocate, nu restrânge, ci adaugă umanitate, lărgeşte perspectiva şi asigură profunzime în chestionarea epocii. Comportându-se en historien, ca să evoc un concept drag autorului, el înţelege să convoace memoria prodigioasă – a sa şi a celorlalţi eroi ai cărţii – pentru a oferi o imagine vie a epocii evocate. Cartea se citeşte pe nerăsuflate, cu un interes sporit, de la un personaj uitat sau o personalitate, la alta.

Reamintim că în anul 1958, la mai puţin de un an de la terminarea strălucită a studiilor de istorie la Iaşi, tânărul Alexadru Zub şi alţi câţiva colegi au fost târâţi într-un proces de tip „vânătoare de vrăjitoare”, care le-a adus ani grei de recluziune. Lotul Ştefan cel Mare, aşa cum a intrat în conştiinţa epocii, s-a făcut „vinovat” de dragoste pentru istorie, întrucât s-a încumetat să creadă în idealul ilustrului voievod, chiar în anul (1957), în care se împlineau cinci veacuri de la urcarea sa pe tron. Tinerii studioşi din acei ani, în care istoria a fost răstălmăcită şi pusă în Patul lui Procust al cenzurii, înţelegeau să aducă în memoria contemporanilor imaginea impetuosului Ştefan, în ipostază de simbol al regenerării, la fel cum o făcuseră la 1871, la Putna, cu prilejul împlinirii a patru veacuri de la ctitorirea mănăstirii, tinerii Eminescu, Slavici, Xenopol, Ciprian Porumbescu şi alţii. Dar cine face calcule geo-politice şi analize prudenţiale la vârsta marilor elanuri? Curajul, demnitatea şi speranţa erau indiguite, după ce fuseseră obligate să se închine noilor stăpâni. Ici-colo, pe cont propriu sau în grupuri tot mai mici, oamenii rezistau. Printre ei şi tinerii din lotul botezat cu numele înălţător al lui Ştefan. Subtilă răzbunare a istoriei! Împrejurarea ne spune că nu poţi pieri ca neam decât dacă ţi-ai pierdut idealurile, demnitatea şi speranţa. Pe fiii risipitori i-a condamnat regimul ilegitim, însă istoria i-a recuperat, pentru că ei i-au adăugat sens. Au fost morţi şi au înviat, ca să evoc precedentul notoriu din parabola biblică a fiului risipitor, poate cea mai bogată în semnificaţii dintre parabolele lui Iisus.

Citind această carte, am rămas cu impresia pregnantă că nimic din ce este omenesc nu îi este străin istoricului, ca să evoc un alt adagiu celebru. În ultimele trei decenii, profesorul Alexandru Zub şi-a făcut o datorie de conştiinţă din evocarea oamenilor şi întâmplărilor din vremea tinereţii sale şi nu numai. A făcut-o, aşa cum a deprins în întreaga sa cariera, cu o tenacitate, dăruire, acribie şi empatie cum nu-ţi este dat să întâlneşti adesea. Nume uitate de ţărani şi muncitori încarceraţi pentru nesupunere; nume ilustre de cărturari, înalţi ierarhi ortodocşi, catolici şi greco-catolici, preoţi, generali, oameni politici, scriitori, artişti plastici, regizori, istorici, ingineri, oameni de ştiinţă; o întreagă generaţie a cărei visuri au fost retezate în numele unui fals ideal de fericire la comandă, de bunăstare şi de „eliberare” a poporului; toţi se regăsesc în paginile acestei cărţi monumentale, cu faptele şi năzuinţele lor, atât cât omeneşte a putut fi reconstituit. Sunt recenzate cârţi de memorii mai importante ori mai puţin importante, fără nici o discriminare, cu egal respect şi preţuire. Sunt evocate personalităţi de prim-plan ale culturii şi istoriei naţionale, practic de ordinul sutelor. E o densitate umană şi de întâmplări care face aproape imposibil efortul de a rezuma convenabil această carte. Scriind aceste rânduri, mi-am asumat riscul de a nu reuşi decât o imagine aproximativă în raport cu bogăţia impresionantă a cărţii.

Se cuvine un cuvânt de încheiere cu privire la stilistica zubiană şi la metoda istoricului. Fluidul memorialistic e îmbrăcat într-o haină elegantă, pătruns de subtile reverberaţii empatice. Evocarile ori analizele sunt veritabile bijuterii ale genului, şlefuite cu o măiestrie scriitoricească remarcabilă. Scrisul zubian stă şi aici, la fel ca totdeauna, sub semnul măsurii şi echilibrului, ca în opurile clasicismului european. În fine, conştiinţa datoriei împlinite faţă de destinul congenerilor săi, al culturii române umilite şi al României îngenunchiate, rotunjesc în chip fericit ansamblul. E o carte scrisă în spirit clasic, despre istoria noastră barocă, răvăşită de comunism. Este o invitaţie la reflecţie şi echilibru în raport cu lumea studiată şi aşteptările celei de azi. Şi încă ceva, demn de reţinut: personajul Alexandru Zub este ultimul, în ordinea de prioităţi a autorului. Pentru că memorialistul nu vrea să fie, ne spune aceasta în subtext, decât cutia de rezonanţă a epocii. Superbă lecţie de smerenie faţă de istoria noastră şi destinul generaţiei încarcerate.

Mihai Dorin este istoric şi publicist