Un test planetar

De ce ordin, de ce natură? Vor fi fiind, cum nu, şi „sectoare”, branşe de business în câştig de pe urma ei, cărora Covid-19 le-a sporit cifra de afaceri, dar nu cred că într-acolo ţinteşte întrebarea pe care merită să ne-o punem toţi, cu siguranţă nu cu gândul la pandemia – sursă şi oportunitate de profit. Prea e apăsat evidentă „adresa” general-umană a temei de reflecţie astfel propusă şi exact de la acest orizont al ei trebuie pornit, cred.

Acel „după” din întrebare îşi revendică un pandant nerostit, de fapt implicit, în ideea de durată (încă în curs de traversare) a pandemiei. Suntem încă în ea, poate ne apropiem de limanul lui „după”, dar n-am ajuns la el. E prematură întrebarea? Deloc, chiar dimpotrivă. Acum e timpul ei, cât suntem tocmai în această stare aparte, dintre ce a fost „înainte de” şi, la celălalt capăt, ce va fi, da, „după”. De implicaţiile calităţii de test a pandemiei va depinde „cu ce rămânem din ea” fireşte. O experienţă dură, nu numai datorită riscului morţii, ci mult mai largă (aptă să ne marcheze pe toţi) şi totodată mai complexă, în impactul ei asupra mentalităţilor, ca şi asupra imediatului cotidian al vieţilor noastre.

Ceea ce nu înseamnă a minimaliza, prin nimic, suferinţa şi durerea pierderilor de vieţi omeneşti, indiferent de vârstă. Cifrele „Covid”, acele sute de morţi, zi după zi, nu sunt abstracţii, ele înseamnă răni sufleteşti deschise, imposibil de ignorat. Ceea ce pandemia a pus la încercare în întreaga lume a fost, înainte de toate, un etos, trăit discret, dar cu seriozitate, al solidarităţii umane, scut de apărare /ocrotire a vieţii, condiţia primă, de bază pentru tot ce mai poate fi în rest. Probleme mari puse autorităţilor medicale şi politice, legate în special de efectele social-economice şi psihologice ale unor restricţii şi constrângeri inevitabile. Nu ele sunt de reproşat „aleşilor”, ci lăcomia lor (şi alor lor) de privilegii, „cheag”, „pensii speciale” vs. contextul mortuar în plus şi de atâtea privaţiuni pentru anonimii lor votanţi. Test şi al sistemului nostru de sănătate, atât de bolnav şi „subnutrit” (dotare, cadre, rezerve, organizare).

Dacă, fie şi în condiţiile precare existente, s-a făcut faţă pericolului, asta o datorăm în special profesionalismului şi onestităţii celor din linia întâi, desigur, dar nu mai puţin şi insului comun, oarecare, decis să apere viaţa, pe a sa şi pe a altora, nu din docilitate, ci cu inteligenţă şi bun simţ, cu totul altceva decât doar frica de amenzi şi sancţiuni. Ca atare, pandemia merită privită ca o şcoală aparte a omeniei fiecăruia din noi: rămânem, sper, şi cu o înţelegere mult mai directă şi mai substanţială, vie, a ceea ce înseamnă apartenenţa la acest noi solidar, al cărui antonim e nepăsarea de ceilalţi. De unde şi imperative, de prezent şi viitor, ale educaţiei publice (şcoala şi media, în special) în spiritul unei atare responsabilităţi, de odinul temeliei înseşi a omenescului pur şi simplu, totuşi nu dată „de la sine”.

Şi dacă tot e vorba de etosul solidarităţii general-umane, de ce n-ar funcţiona mult fluturata „globalizare” şi ca o anchetă (internaţională) de experţi care să tranşeze odată, definitive, între sursa naturală vs. originea de laborator a Covid-19? Oricare ar fi adevărul, el ar fi, împreună cu măsurile de luat, vital şi constructiv/ operaţional, dincolo de pragul de ieşire al lui „după”. Da, e nevoie de o „etiologie” clară – cale spre o „profilaxie” a astfel de coşmaruri.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar